Prima vietate patrupeda din curtea mea a fost Haiduc.
Era in primavara anului 1986, cand un vecin mi-a adus un pui de maidanez care avea doua luni. Mititel cum era, vadea totusi o personalitate puternica, cu evidente tendinte de a deveni zvelt si viguros. L-am botezat Haiduc. S-a acomodat greu, desi i-am creat conditii optime de "cazare", intr-o magazie din curte, dar noaptea ii era frica si plangea. Ieseam de trei-patru ori la el, pentru a-l consola. Am inceput sa-i dau sa roada oase, si mici, si mari, ca sa-si intareasca dentitia. Cand colo, in loc sa se infrupte din ele sau sa si le ingroape pentru timpuri mai grele, el le ducea in spatele casei, oferindu-le cu marinimie... cainelui vecinului nostru, care locuia peste un gard facut din plasa de sarma. La maturitate, Haiduc a devenit asa cum se anticipa: mare, puternic si curajos. A dus multe lupte de suprematie cu cainii din zona. Devenise atat de temut, incat ceilalti dulai se coalizau si il atacau in haite, cand il intalneau prin gradini. Din asemenea lupte a ramas cu cateva infirmitati, dar nici acum, la varsta de unsprezece ani, nu se da batut.
Dupa atatia ani de tovarasie, nu doar ca Haiduc intelege ce spun, dar inclin sa cred ca e dotat si cu telepatie. Dimineata, cand plec la serviciu, inainte sa ne zicem la revedere, purtam un mic dialog. Eu ii spun: "Sefu, sa ai grija de casa si sa nu iesi din curte. Ne-am inteles?". El se uita foarte atent la mine, da din coada, maraie ceva, apoi isi intinde gatul spre mine ca sa-i fac un masaj. Scoate doua-trei latraturi subtirele, prin care imi multumeste, apoi ne despartim. Ciudatenia incepe la intoarcere. Indiferent la ce ora ma inapoiez (lucrez in ture), el da de stire prin latraturi speciale. Are un timbru vocal puternic si amplu, al carui inteles l-au descifrat si vecinii, incat stiu cu totii cand vin acasa de la serviciu.
Cine nu si-ar dori
