Un cosmonaut american a avut indrazneala, careia i-as zice izbavitoare, de a marturisi, la intoarcere, modificarile de structura ale relatiei sale sufletesti cu planeta pamant.

Omul parea lovit acolo unde se socotea invulnerabil, in convingeri. In credinta ca sentimentele se precizeaza si devin mai puternice pe masura ce te departezi de tot ce ti-e drag, de lumea ta.

Cosmonautul a spus ca tot ce se intampla in jurul sau, in nava cosmica, isi sporea intr-atat importanta, incat tot ce stia ca se petrecea in urma, pe biloiul acela albastrui si lenes, pamantul, il lasa indiferent. Crescand distantele, devenea alt om. Realitatea imediata a cabinei era totul. Cusca devenea insasi realitatea.

Cosmonautul a declarat un lucru pe care nimeni nu s-a grabit sa-l comenteze si a ramas asa, neinterpretat, intrucat daca i s-ar fi discutat fondul, tot ce obisnuim sa spunem despre trairile noastre ar trebui sa adauge o relationare matematica, in functie de distanta fata de subiect.

Ceva de genul: sentimentele diminueaza cu patratul distantei sau scad infinitesimal, dar continuu, si se intalnesc cu abcisa in infinit.

Pentru cei mai multi romani, subiectele zilei din ziare si de la televiziune nu sunt si subiectele vietii lor de zi cu zi.

Ziaristul care are curajul sa se departeze, ca astronautul american, de planeta politicii ramane un timp suspendat intre doua realitati, cea incinsa si presanta, dar virtuala, a situatiilor zilei din Parlament, Guvern si partide, si a doua realitate, cea individuala, din cosmosul mic, dar abordabil al familiei.

Dupa ce-mi umplu mintea si-mi afanez simtamintele civice si profesionale cu stirile de seara de la televizor, dupa o noapte in care jumatate din minte nu se odihneste deloc din cauza grozaviilor de la stiri si din filme si dupa o dimineata excitata cu cititul ziare