Nu ştiu dacă sufletele celor trecuţi în ziua de Bobotează la cele nevăzute/necunoscute - aparţinînd de "lumea de dincolo" - ajung direct în Rai, cum mai spun cei vîrstnici din popor, sau urmează traiectele obişnuite (Pe căluţul vîntului/ Prin fundul pămîntului...), ajungînd, în fine, unde "nu e nici durere nici suspin, ci loc luminat şi cu verdeaţă"...
Simt doar cu durerea celor vii şi încă neliniştiţi, dedaţi ritmurilor trepidante pentru care au fost programaţi ca intelectuali într-o străveche ţară est-europeană, din păcate încă deconcertată (din varii pricini politice) în acest început de mileniu trei, că prietenul, colaboratorul şi întru multe îndrumătorul meu, Petru Mihai Gorcea este de astăzi, 6 ianuarie 2005, printre cei "trecuţi la cele veşnice".
S-a născut în oraşul care, în 1989, avea să aprindă flacăra Revoluţiei, anume la Timişoara, pe 28 ianuarie 1942 (aşadar, ar fi împlinit anul acesta doar 63 de ani!), din bănăţeni simpli, dar dintr-o bucată, care l-au dat la şcoli înalte (absolvent în 1964 al Facultăţii de Filologie, secţia de limba şi literatura română din cadrul Universităţii din Bucureşti, obţinînd doctoratul în 1973 cu teza Problematica genurilor în proza de ficţiune).
Ca şi în cazul uimitorului părinte al unui memorabil personaj ("un adevărat Socrate al satului românesc" - aprecia undeva, cu subtilitate, criticul într-un eseu dedicat operei lui Marin Preda1, care, în mod misterios, a plătit tribut pentru "marea trecere" încă şi mai devreme - mai precis, cu exact un deceniu! -, nici pentru Petru Mihai Gorcea timpul n-a mai avut răbdare. Astfel, n-a mai avut răgazul să publice decît aproximativ o şesime din cît îşi propusese: cîte un volum pe an, pentru primul deceniu al noului mileniu. Fiindcă articolul de dicţionar al lui Ilie Radu-Nandra2 este în prezent depăşit, îmi permit să reiau şi să completez la z
