Istoria e, cîteodată, o damă indiscretă şi frivolitatea ei îi bucură pe scriitori. Astfel că micile detalii consumate după cortine, la marile curţi, şi ieşite cine ştie cum la iveală ajung, nu o dată, subiect de "speculaţii" ficţionale. De la "biografiile" lui Suetoniu, ori ale lui Varro, pînă la o parte dintre "investigaţiile" mult mai noi, s-a păstrat, ca premisă a unui fel de pact istorico-literar, tentaţia de-a nu face, riguros şi metodic, o selecţie a faptelor potenţial relevante. De-a nu îngădui, altfel spus, secrete, ştiut fiind că latinescul "secretus" este rezultatul acţiunii numite "secernere", adică a separa, a alege. Este mai ispititor, uneori, să nu desparţi viaţa publică de traiul privat, marile fapte de arme de slăbiciunile lipsite de importanţă, documentele de "bîrfe", latina academică de lingua romana.

E ceea ce face, în romanul cu care debutează, Eu, Cicero. Cartea lui Erich, Liviu Franga. Vechi "latinist", lasă deoparte, profitînd de alibiul pe care i-l oferă un alter ego cu darul povestirii, orice morgă, orice metodă istoriografică, pentru a scrie ceva ce, stă însemnat pe chiar pagina de titlu, "nu este biografie", "nu este reconstituire", "nu este utopie". Ce este, atunci? O recuperare "lejeră" şi simpatetică, în genul poveştilor despre Franţa prinţilor de Navarra, un roman despre sobra antichitate contaminat de legendele cavalereşti ale Evului Mediu? O carte (de fapt, două cărţi) despre copii şi despre prietenie? Mai curînd, este o "istorie" despre paternitatea incertă, privită deopotrivă ca intrigă a unei lumi în care luptele pentru succesiune făceau, cu asprime, legea, dar şi ca "artificiu" literar, ţinînd de tehnica naraţiunii. Pe scurt, un "editor" de ocazie moşteneşte un manuscris, de la un oarecare Erich Alois Paulus, coleg de şcoală cu el, sub numele de Emil Anton, dispărut fără urmă într-o noapte, în Alpi. Şcoala Romane