Să fie Barbu Cioculescu, în bună măsură, un adolescent întîrziat? Dacă pentru unii autori copilăria constituie "fenomenul originar", celula productivă a unei psihologii de artist şi a operei ştanţate de aceasta, d-sa ne mărturiseşte că un asemenea rol, în ce-l priveşte, revine adolescenţei: "La mine: trecerea din prima fază a adolescenţei în cea de a doua, cu atîtea dificultăţi încît mult din personalitatea de la şaptesprezece ani mi s-a întipărit pentru toată viaţa, cu punctele şi dezavantajele unei asemenea aspectări. Sînt convins că la Mateiu s-a întîmplat ceva similar, diagnosticat de lipsa lui de evoluţie". Mateiu e, fireşte, fascinantul între fascinanţi Mateiu Caragiale. O atare asociere ca şi interesul stăruitor pe care Barbu Cioculescu l-a arătat autorului Crailor ne duc gîndul la o similitudine biografică şi anume la condiţia amîndurora de odrasle ale unor celebrităţi. Similitudine, după cum se ştie, cu o rezolvare antinomică. în gradul în care Mateiu şi-a execrat părintele ori de cîte ori a avut prilejul, Barbu n-a pregetat a-l provoca favorabil, a-i face apologia, a-şi exprima satisfacţia vibrantă de-a fi fost "fiul - unic - al lui Şerban Cioculescu, savantul, eruditul, omul de mare caracter şi de tot atît de mare suflet, omul de lume, de bibliotecă, de la catedră". Pietatea filială pare plenară. Şi totuşi cîte o propoziţie are o nuanţă strepezită: "nu e chiar aşa de rău să fii progenitura unui om celebru". După cum este exprimată, fie şi printr-o pitorească indirectitate, putinţa unei decepţii: "întotdeauna prima întrebare ce mi se pune este cum se trăieşte în preajma unei personalităţi copleşitoare, covîrşitoare, ideea fiind a unei supravieţuiri şi anume în stare de piftie". Trecînd peste "starea de piftie" ca peste un mic răsfăţ, să încercăm a schiţa profilul adoescentului de un anume tip care a fost (şi a rămas în bună măsură, după cum se autoapreciază