Scriitorul austriac Thomas Bernhard este puţin cunoscut marii majorităţi a publicului cititor din România. Cu excepţia a două piese de teatru montate recent la noi, doar nuvela Da (scrisă în 1978), apărută în 2004 la Editura Paralela 45 în traducerea Franciscăi Solomon şi a lui Dan Flonta, e accesibilă necunoscătorilor de limbă germană. Chiar şi numai atît e suficient pentru a intra în universul unui scriitor cu o personalitate incomodă şi deloc dispus să menajeze un cititor ahtiat de o literatură care pansează rănile ori obnubilează anxietăţile şi spaimele: Thomas Bernhard, pe de o parte, îşi şochează compatrioţii cu afirmaţii ca "Austria e o ţară de şase milioane şi jumătate de idioţi", "de nazişti incorigibili şi criminali", pe de altă parte, creează numai tipuri de "indivizi singuratici, complexaţi, distruşi de suferinţe fizice şi/ psihice, obsedaţi de gîndul sinuciderii", ca să citez din erudita prefaţă a traducerii, semnată de poetul şi germanistul Gabriel H. Decuble.

Nuvela este un monolog, cu accente monomaniace, al unui personaj fără nume, un bărbat de o vîrstă neprecizată, dar se presupune că matură, care îşi notează pe hîrtie întîmplările din ultimul timp, din dorinţa de a reînvia anumite stări, şi mai ales amintirea unei femei, care să-l ajute să supravieţuiască. Este şi scrisul un proiect şi, ca orice proiect, odată început, trebuie continuat, "Aşa cum zi de zi trebuie să te trezeşti şi să începi şi să continui ceea ce ţi-ai propus, şi anume voinţa de a trăi mai departe" pentru că altfel ajungi la disperare, "iar în cele din urmă nu mai poţi scăpa de această disperare şi eşti pierdut".

La recomandarea medicilor care l-au tratat de tuberculoză, dar şi pentru a se adînci în munca lui de cercetător în ştiinţele naturale, naratorul se retrage în munţi, într-o regiune asemănătoare celei în care s-a născut, doar că mult mai sumbr