Cîţiva tineri artişti plastici au deschis o expoziţie în Bucureşti. L-au comemorat pe Ştefan cel Mare în nişte tablouri în care domnitorul sanctificat de BOR apare făcînd amor. Fireşte că Biserica s-a supărat, doar nu era să le zică bravo. Dar pe lîngă Ea, s-au întărîtat şi tot soiul de laici, scîrbiţi de ceea ce le-a clocit imaginaţia acestor comemoratori.

Rostul acestei expoziţii nu era însă de a stîrni sentimente pioase, ci de a contraria. De ce n-aş recunoaşte, pe mine m-a amuzat. Iar ideea în sine nu mi se pare de aruncat. Să îl imaginezi pe domnitor în postura de Fane al vremii sale, cu un umor mai de banc porno, e o contraofertă faţă de manifestările omagiale convenţionale. Nu cred că e obligatoriu să avem toţi acelaşi punct de vedere despre Ştefan cel Mare. Dacă, la noi, acest nenorocit spirit al unanimităţii grave şi impuse în timpul comunismului n-ar fi continuat să puiască, mă îndoiesc că aceşti tineri şi-ar fi deschis expoziţia. Dar, după dispariţia ceauşismului, orice aniversare mai importantă conservă ceauşiadele de pe vremuri. Competiţia elogiilor într-un limbaj faraonic în care se întrec şi azi cei care îl poleiau pe Ceauşescu omoară ideea de firesc şi de sinceritate.

Jubilatorii de profesie, lăudarnicii de partid s-au repliat azi către Eminescu, Ştefan cel Mare, pe care îi îmbăloşează după aceeaşi reţetă de succes de pe vremea serbărilor lui Ceauşescu. Tot ei sînt cei care se năpustesc în haită împotriva celor care îşi permit să iasă din rînd.

Sub Ceauşescu, exista o industrie e delaţiunilor aparţinînd celor care voiau să-i lichideze pe adversarii lor artistici. Dosarele de Securitate sînt pline de turnătoriile acestor industriaşi ai lingătoriei. Mai existau însă şi turnătoriile "în clar", cum erau cele la care se dedau în Săptămîna Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Barbu avea treabă cu poeţii, ca să