Nu a fost dintr-un inceput minciuna. Mai intai a fost onomastica directorului de muzeu, unde toata lumea se simtea bine.
Chiar si eu, desi n-ar fi trebuit sa ma duc. Dar m-am dus, fiindca nu avea ce sa-mi ceara. Cand sunt invitat la o petrecere, cu care n-am nici in clin, nici in maneca, stiu ca la mijloc e un interes. Ca primesc ceva ce nu-mi trebuie, ca sa dau in schimb ceva ce n-as vrea. Prin urmare, nimic nu prevestea minciuna.
Daca, bineinteles, nesocoteam faptul ca, neavand ce cauta la petrecere, contractam minciuna pentru mai tarziu.
Lucrurile sunt la fel ca atunci cand observi ca dintele, care ar fi fost sa te doara, e cuminte. Iti aduci brusc aminte de el, nu fiindca nu te chinuie, nu fiindca ti-ar lipsi suferinta, ci pentru ca asa se anunta durerea, printr-o bataie discreta in usa. Poti sa crezi ca e soarta, care se sfieste sa bata mai tare.
Ma simteam, prin urmare, bine. Mult mai bine decat gandeam c-ar fi fost portia mea, cand directorul muzeului mi l-a prezentat pe profesorul de desen si lucru manual X, zicandu-mi ca urma sa deschida a doua zi o expozitie personala. "Ce-ar fi sa spuneti cateva vorbe la vernisaj?", a zis directorul, intr-o doara.
Ca doctorul care, dupa ce te asigura ca esti sanatos, isi aminteste ca vei face, totusi, o mica interventie chirurgicala, complet lipsita de riscuri. Cu paharul in mana si cu impricinatul in fata, zambindu-mi ca unui Preafericit pogorat intre umili, ca sa imparta lumina si adevar, nu aveam cum sa refuz.
Nu e nimeni responsabil pentru minciunile noastre. Daca dam vina pe altii, e pentru ca ne vine peste mana sa le rememoram parcursul. Profesorul de desen era atat de netalentat, incat la vernisaj m-am simtit obligat sa lamuresc chestiunea talentului. Ce e el, cum se manifesta, unde duce si altele.
Minciuna a constat in aceea ca, vorbi
