Mi-am cumpărat cel mai citit roman al anului trecut - potrivit unui bilanţ a cărui seriozitate nu era esenţială - din motive pur profesionale. Ca să văd ce le place astăzi contemporanilor noştri să citească. Apoi ca să văd dacă pot descoperi ingredientele de bază ale cărţii, aşa cum unii invitaţi la masă încep şi înşiră, pe ghicite sau ca specialişti, din ce e făcut felul-surpriză pe care îl oferă gazda. În fine, ca să-mi dau seama în ce măsură romanul îşi merită recordul. Dacă autorul, Dan Brown, nu-mi spunea absolut nimic, titlul, Codul lui Da Vinci şi ochii (nu zîmbetul!) Giocondei de pe copertă spuneau deja destule: o carte misterioasă, care te invită la descifrarea unui cod, care îţi oferă poate chei pentru...Rămînea de văzut.
Două seri la rînd am stat pînă la ore mici ca să termin romanul. Era, deja, o dovadă convingătoare că autorul ştie meserie, cu atît mai mult cu cît sînt o persoană căreia îi place să doarmă, iar experimentele tip Eliade, cu reducerea gradată a orelor de somn, mă înspăimîntă mai mult decît orice. Pe de altă parte, am înţeles de la primele pagini că trebuie fie să depun armele critice, fie să mă opresc din drum: cartea era prea prost scrisă ca s-o citeşti ca degustător avizat de literatură. Am citit-o deci aşa cum critici mai importanţi ca mine au spus că se citesc romanele de vacanţă.
Aşadar, cum arată un best-seller la începutul secolului al XXI-lea ? Îmi pare rău pentru cei care mitizează prezentul şi dispreţuiesc trecutul, dar schema lui nu diferă prea mult de best-sellerurile publicate în foileton în ziarele din secolul al XIX-lea, scrise, nu de Balzac ori de Flaubert, ci de Eugčne Sue ori de Paul Féval. Cum spunea un compozitor, "Să ne întoarcem în trecut, va fi un progres". Povestea este la fel de trasă de păr ca în oricare dintre romanele de mistere de acum un secol şi jumătate. Tot noapte, tot o
