Pentru a consemna cîte ceva din noutăţile apărute în acea zonă a comunicării informale (sau neconvenţionale) pe care o numim argoul sau limbajul tinerilor, merită să ne oprim măcar puţin asupra transformării semantice şi a utilizărilor actuale ale termenului belea: cuvînt popular şi familiar de mare circulaţie, de origine turcă, pe care dicţionarul academic al lui Sextil Puşcariu (Dicţionarul limbii române, A-B, 1913) îl atestă deja la Neculce ("să nu facă vreo belea ţării şi tîrgului"), considerîndu-l "unul dintre puţinele turcisme care sînt răspîndite şi peste munţi". În acelaşi dicţionar, definiţia - "întîmplare neprevăzută care-ţi pricinuieşte neplăceri şi de care cu greu scapi; prin extensie, fiinţă care-ţi căşunează fel de fel de neplăceri" - e completată de o observaţie asupra verbelor cu care substantivul se construieşte: beleaua cade, pică, dă peste cineva... Creangă foloseşte cuvîntul destul de des, în construcţii şi locuţiuni populare - a băga în belea, a-şi găsi beleaua cu cineva (de pildă în replica Sf. Petre, din Ivan Turbincă: "Doamne..., ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte, nu cumva ostaşul cela să aibă harţag, şi să ne găsim beleaua cu dînsul"), a scăpa de belea, a vîrî la grea belea - ca şi în zicala din Dănilă Prepeleac, "tot un bou ş-o belea" (explicată în Zanne, Proverbele românilor, ca referitoare la nepotrivirea dintre soţi).

În limbajul familiar-argotic actual, sensul de bază al termenului, păstrat mai ales în locuţiunile caracteristice, nu s-a pierdut: "...e mult mai naşpa să fii acolo, şi să dai de belea !" (forum.jurnalul.ro); "eu, dacă mai prind vreo cameră de la Televiziune, intru în belea, dau cu pietre" (ziarultricolorul.ro); "Dacă ai făcut poze, ai belea cu mine, să ştii. Îţi rup picioarele" (EZ 29.11.2004) etc. Foarte interesantă e însă convertirea cuvântului cu sens clar negativ într-o marcă a aprecie