Refuzul istoriei

Poezia lui Mihai Cantuniari nu are valoare documentară. Poetul n-a lăsat să pătrundă în scrisul său aproape nimic din stilul de viaţă al epocii. Ca şi Al. Philippide, a refuzat, cu o demnitate rigidă, istoria, ca şi cum ar fi considerat-o vulgară şi nesemnificativă.

Cele mai multe dintre versurile sale par scrise oricând şi oriunde, dar nu de oricine, ci de un om de bibliotecă, solitar şi abstras. Acest practicant al reveriei pe marginea cărţilor nu suferă de "orbire", ca personajul lui Elias Canetti. El este, dimpotrivă, sensibil până la vulnerabilitate faţă de ceea ce se întâmplă în lume. Într-un poem-autoportret inclus chiar în volumul de debut, Poezii, 1977, este descrisă - lapidar şi emoţionant - această receptivitate care îl transformă pe poet într-o rană deschisă:

"Între Licenţiatul de sticlă al lui Cervantes/ şi mine diferenţa-i izbitoare/ - pe el, casabil personaj, orice atingere-l sfărâmă,/ prin mine totul, pătrunde, străbate şi doare// de parcă al întrupării material, spongios şi moale,/ mi-ar fi din sugativă însetată/ de anotimp, de nori, de câmpuri caste,/ de fân cosit, de legănatul mers de fată.." (Stăm dimpotrivă două personaje).

Conştiinţa artistică a poetului selectează însă şi prelucrează informaţiile brute până când obţine esenţă de realitate. Aşa se explică de ce fiinţa lui este "însetată de anotimp, de nori, de câmpuri caste, de fân cosit, de legănatul mers de fată" şi nu de şantiere şi C.A.P.-uri.

Mihai Cantuniari opune generozitatea ingenuă a copiilor severităţii funeste a maturilor. Din punctul lui de vedere, existenţa ar deveni un infern în absenţa spiritului ludic infantil. Asemenea exerciţii de imaginaţie au făcut şi alţi scriitori. William Golding, în romanul Împăratul muştelor, şi-a închipuit exact situaţia inversă şi anume o lume din care ar lipsi matu