Nu ştiu ce se întâmplă, dar parcă filmelor multi-premiate care ajung pe marile ecrane româneşti în ultima vreme le lipseşte ceva.
Nu-mi pot asuma extazul critic cu care sunt adesea primite. Pot să văd însă un trend care se formează: producţii cinematografice bine temperate emoţional, lipsite de apogeu, domină scena şi culeg laurii. Elementul lor caracteristic e prioritatea pe care o acordă jocului - sobru şi zgârcit - al actorilor. Cred că }ara belşugului a lui Wenders a dat tonul. Sau poate aceste filme sunt aşa doar pentru ochiul meu latin. Exemple ale acestei tendinţe sunt In vino veritas şi, deşi nu respectă în totalitate paradigma, Eu, Peter Sellers. Oricum, contrabalansează lungmetrajele-star de anul trecut: 21 de grame şi Misterele fluviului. Totuşi, şi acest gen, axat pe situaţii tragice care sunt manipulate ca să mimeze cât mai realist o lovitură în plexul solar al publicului, şi-au găsit moştenitorul lor european: filmul Nu te mişca.
În ceea ce priveşte In vino veritas, obiecţia mea ar fi inversul celei pe care o făcusem la adresa celui mai recent lungmetraj al lui Wong Kar Wai. Filmul în chestiune beneficiază din plin de coeziunea care-i lipsea celui hong-konghez, dar ingredientele, luate în parte, nu mai sunt fascinante, ci banale. Majoritatea criticilor de film afirmă la unison că In vino veritas e o "mică bijuterie". Nu pot subscrie la această opinie, tocmai pentru că o bijuterie presupune un oarecare grad de stilizare, iar acest film e complet lipsit de ea.
Povestea e cursivă: doi prieteni, Miles (Paul Giamatti) şi Jack (Thomas Haden Church) pleacă într-o excursie în ţinutul vinului (nu, nu e un road movie). Călătoria nu are pretenţia de a fi iniţiatică sau revelatoare de subtilităţi: pentru Jack e un prilej de a agăţa femei, că doar tot se însoară la sfârşitul săptămânii. Prins de această activitate, îi acor
