Menaru nu avea electrică, firul ar fi costat-o prea mulţi bani, ca să-l tragă până la coşmelia ei izolată, singurul ei avantaj fiind că se afla foarte aproape de ţărmul mării. N-avea nimic, pensie, ori vreo altă sursă, decât ce câştiga verile de la turişti. Turcoaica însă mai poseda un argument: lumina aia care serile se aprindea feeric în bezna Mangaliei de alături pretindea că era - Sisi, învăţată cu vorbele ghicitoarei, îi tradusese în româneşte că ar fi... ceva de la dracu, naiba, demon, diavol şi i-o spunea, pe turceşte, însă el, ori nu reţinea cum trebuie, ori nu ţinea minte deloc. Voiseră să contribuie şi ei, dar bătrâna musulmană, semi-analfabetă, se codise, deşi banii dăruiţi pentru instalarea luminii, îi primise bucuroasă la sfârşitul unei veri, când plecaseră acasă. Iarna, primăvara, cât stătuseră în Bucureşti, se gândiseră mereu cum ar avea să arate coşmelia ei electrificată, dar vara următoare constataseră dezamăgiţi că Menaru continua să trăiască în evul ei mediu, cu opaiţ şi celelalte semne ale perioadei. La nea Mitică şi coana Lenuţa, unde trăgeau ei, era cum ai fi sărit înainte o mie şi ceva de ani... Pe lângă electricitate, mai construiseră şi o fosă igienică datorită unui inginer constructor care trăgea la ei de obicei înaintea lor, încă de prin iunie, fiind şi un împătimit pescar...
Apropiindu-se de casuţa turcoaicei prin soarele necruţător al lui iulie, auzi o melodie orientală semănând cu manelele bucureştene ce aveau să umple văzduhul capitalei României prin ţigănosul 2004, şi imediat, anunţul crainicei, mai întâi în turcă, apoi şi în englezeşte, aici radio Ankara!
Era încă unul din cadourile pe care Sisi i le făcea mereu ghicitoarei, - un aparat german cu baterii. Singurul lucru modern ce o înveselea pe Menaru - să audă plângăreţele, interminabilele meterhanale turceşti de dimineaţă până seara.
P
