In noiembrie 2004, România avea un guvern monocolor, un parlament dominat de Partidul Social Democrat in cooperare parlamentara cu UDMR, presedintele partidului aflat la guvernare era si prim-ministru, iar presedintele tarii tocmai candida pe listele partidului aflat la guvernare. Un partid detinea practic toate pirghiile puterii administrative: executiva, prezidentiala si legislativa. Mai lipseau din panoplie puterea judecatoreasca si cea mediatica. Intr-o democratie nu se poate sa detii toate pirghiile puterii in acelasi timp, dar unii nu au ajuns inca la aceasta axioma. Asa ca, incercau... Daca nu e permanent, macar temporar... Daca nu e complet, macar pe felii... Situatie simpla. Simpla, dar inacceptabila pentru jumatate din populatia votanta a tarii, care in noiembrie si decembrie 2004 a hotarit sa distribuie pirghiile puterii administrative intre mai multe forte politice. A iesit o productie suprarealista. Puterea legislativa este condusa de Partidul Social Democrat, dar majoritatea legislativa este a coalitiei aflate la guvernare. Presedintele a cistigat postul, sprijinit fiind de o coalitie, care insa s-a marit cu fostii adversari pentru a constitui guvernul. In jumatate din localitatile tarii sint primari social democrati, care conduc cu consilii alcatuite dupa desenul aberant al unui calculator virusat. Intr-o localitate, liberalii s-au unit cu peremistii pentru a se opune pesedistilor uniti cu democratii. In localitatea vecina, pesedistii s-au unit cu liberalii pentru a pastra puterea locala in fata peremistilor sprijiniti de udemeristi. Puterea judecatoreasca doarme, in asteptarea ordinelor politice care nu mai vin. Partidul Democrat a ramas fara sef. Partidul Social Democrat are prea multi sefi. Mass-media sint anesteziate in fata unui tablou politic care, intr-adevar, nu mai sugereaza un partid-stat, dar nici nu arata vreo logica de guvernare. In acest