Am stat mult în cumpănă înainte de a pune titlul acestui editorial şi mi-am stăpânit pornirea de a fi ironică. Din respect pentru colegii mei, din respect pentru toţi maghiarii care îmi sunt prieteni, din respect pentru toţi cititorii noştri care nu s-au lăsat manipulaţi de această peliculă pe care eu am numit-o un film de un patetism penibil.
Într-adevăr, aşa cum spunea unul dintre colegii care au dezbătut azi filmul pe freeex.org (un forum pentru jurnalişti), poate că nu filmul în sine, ci problema – pentru că există o problemă – ar trebui să constituie un subiect de dezbatere. Trăim în 2005 şi ar trebui să încercăm să-i determinăm pe cei care mai visează în alb-negru la secolul XIX să se trezească. Nu de vocea lui Vadim ar trebui treziţi, dar nici cea de a unor regizori şi istorici pentru care noi suntem cobai, iar ei câştigă bani.
Acum realizăm că ministrul Culturii, Mona Muscă, a făcut o mare greşeală punând acest film sub interdicţie. Le-a făcut autorilor un serviciu imens – o publicitate gratuită de zeci de mii de euro –, iar pe cei amendaţi pentru difuzarea lui nişte victime.
De fapt Trianonul a fost versiunea organizată şi filmată a ceea ce se întâmplă de 15 martie, Ziua Naţională a Ungariei, la Monumentul Secuilor Martiri: un recital din poeţii maghiari, care scriu despre durerile poporului, îndeamnă la lupta cea mare, trezire etc.
“Ieri mi-am dat seama că pelicula nu şi-a atins scopul vis-a-vis de audienţa din România. Pentru a avea efect aici, trebuia făcută o manea cu ajutorul lui Adrian Copilu’ Minune. “Trianonu’, Trianonu’, mare durere la unguru’!”, sau cam aşa ceva”, a spus un coleg de breaslă, Oliver Kiss de la publicaţia Szabadsag din Cluj.
Majoritatea consideră că vizionarea a fost pierdere de timp, dar poate că drama acelor oameni nu trebuie privită atât de superficial. Toată treaba este că, din punct de vedere a
