Monumentele indiferentei.
Ribita
A doua rastignire a lui Hristos
In Tara Zarandului ninge si e viscol, cum nu a mai fost prin aceste locuri. In biserica de la Ribita, nu departe de Brad, e o alta iarna, cu mult mai grea - iarna nepasarii noastre si a promisiunilor desarte. Cea mai veche si frumoasa pictura bizantina din Ardeal, intrata deja in patrimoniul Unesco, este lasata in voia sortii, a frigului si a umezelii. Tacuta si rabdatoare, suferinta a intrat deja in pereti, in culorile impreunate pe vesmintele unor sfinti fara nume. Parte refacuta, parte acoperita de fum, ingropata in tencuiala, pictura se zbate zadarnic sa iasa la lumina. Sub largi arcade pietruite inca de la 1400, apar ca o mustrare ctitorii: Jupan Vladislav si sotia Stana, alaturi de fratii Miclaus si minunate chipuri angelice, desenate prelung, cu un penel subtire, aproape transparent, in contra materialitatii lumesti si pacatoase a poftelor de tot felul.
Pe peretele din stanga, fasii dreptunghiulare de mortar par a reteza picioarele unui Iisus rastignit pe cruce. Spiritualizat, cu capul usor aplecat intr-o parte si parul umezit de sudoarea patimirii, Mantuitorul imbratiseaza parca intreaga lume, rastignit pentru a doua oara, pe peretele inghetat.
Cu ochii plecati spre pamant si cu bratele subtiri, arcuite, ca niste aripi pregatite spre inaltarea cea de pe urma, imaginea lui Iisus de la Ribita se resoarbe in umezeala rece a peretelui, cu o imensa parere de rau.
Dispretul lucrului facut pe jumatate
Biserica din Ribita e numai rani. Urme sangerande, mizere, ale lucrului facut pe jumatate. Superbele tablouri votive se caznesc sa iasa din chingile betonului varuit in graba. Chipuri de sfinti, de o expresivitate naucitoare, cu ochi mari si adumbriti de bunatate, par a-ti cere ajutorul. In dreapta catapetesmei, doua maini impreunate intr
