Putini inteleg ce se intimpla astazi cu leul românesc, dar cei care inteleg si actioneaza au un profit frumusel. In primavara anului trecut, Banca Nationala a refuzat din nou sugestia guvernului de a trece rapid la denominarea leului, respectiv taierea zerourilor din coada umflatei monede nationale. Sugestia, timida, ce e drept, a guvernului Nastase se baza pe studii serioase care aratau ca, pe de o parte, finantele tarii se imbunatatisera profund fata de anul 2000, iar, pe de alta parte, denominarea leului inainte de alegeri ar fi adus un avantaj electoral partidului aflat la guvernare. Denominarile bine facute au fost totdeauna percepute de populatie ca o intrare in normalitate, au refacut capitalul de incredere publica in institutiile statului si au majorat incasarile la bugetele centrale si locale. Denominarile prost facute (exemplele sint carnoase in ultimii zece ani in Serbia si Turcia) au perpetuat fuga de moneda nationala si au constituit combustibil pentru inflatie. Banca Nationala a cerut atunci un consens politic al tuturor partidelor parlamentare asupra denominarii si o lege. Se putea face si fara lege, dar asa se intimpla cind vrei sa tragi de timp. Consensul s-a obtinut, legea a trecut prin parlament, iar denominarea a fost stabilita pentru mijlocul anului 2005. Ceva mai tirziu, prin august 2004, Banca Nationala a anuntat ca incepe sa tinteasca inflatia. Confruntata cu un excedent relativ de valuta pe piata interna, Banca Nationala incepuse sa piarda bani prin achizitiile controlate, dar din ce in ce mai mari, pentru a devaloriza leul incet, in trepte mici. Ca urmare, Banca Nationala a anuntat ca nu va mai cumpara euro si dolari si va lasa cursul leului sa fie stabilit de tranzactiile pietei. Politica laudabila, dar care se putea face imediat dupa, nu inainte, de denominare. Ce a urmat stim cu totii. Euro a inceput luna ianuarie 2004 la 41.252 lei, a fo