S-a discutat relativ mult în ultimii ani despre romanul anilor '60-'70. Despre caracterul esopic al acelei literaturi, despre complicatele strategii narative menite cât de cât să păcălească vigilenţa cenzurii, preluarea de către literatură a unor funcţii informative specifice istoriei, filozofiei şi publicisticii, într-un cuvânt dacă şi în ce măsură hibridizarea impusă organic de către ideologia totalitaristă a afectat romanul postbelic pe termen lung, păgubindu-l de generaţii tinere de cititori. Romancieri de cursă lungă precum Marin Preda, C-tin }oiu, George Bălăiţă şi Augustin Buzura au scris la început sau măcar ocazional şi proză scurtă. Prestigiul de care s-a bucurat la noi romanul, cel puţin până în anii '80, deşi destui prozatori importanţi au scris constant (şi) proză scurtă (Velea, Ştefan Bănulescu, E. Barbu, F. Neagu, D.R. Popescu), dezinteresul de a aduna în volum sau de a reedita mai vechile cărţi de proză scurtă, toate acestea au făcut ca în discuţiile despre literatura scrisă în comunism faţă cu piaţa literară liberă proza scurtă să fie dacă nu total ignorată oricum nu dezbătută în discuţii exclusive asupra genului.
Cred că proza scurtă scrisă atunci nu este afectată, precum romanul, de schimbarea de paradigmă culturală. Cel puţin nu într-o măsură prea mare. Şi acest avantaj se datorează în primul rând caracteristicilor genului. Cum lapidar formula undeva Nicolae Manolescu, nuvela e anecdotică, romanul e problematic; neocupându-se de analiză, descriere, sondare psihologică, povestirea şi nuvela nu propun o formulă asupra căreia să se poată opera cu uşurinţă mutaţiile hibridizării prin care romanul a încercat să supravieţuiască pe o piaţă controlată de cenzura ideologică. Şi, după cum vedem acum, cu mari riscuri. Din acest punct de vedere, nuvela a fost privilegiată şi, dat fiind prestigiul şi adresabilitatea romanului, chiar dacă nu a
