De ce ne uimesc într-atît scrisorile lui Busuioceanu? De ce nişte biete epistole, aşternute pe hîrtie din necesităţi banale ori practice, devin literatură de bună calitate, dacă sînt redactate de mîna unui om excepţional? Cînd vom putea răspunde la această întrebare, vom fi făcut un mare pas în descifrarea misterului literarităţii.

Fragmentele de literatură ieşite de sub pana lui Busuioceanu sub formă de scrisori intră într-un contrapunct marcat sau subtil cu scrisorile de răspuns ale prietenilor săi; faţă de acestea din urmă, cele ale profesorului-poet detaşează, trasînd melodia ansamblului.

Ce a însemnat, intelectual şi moral, scriitorul Alexandru Busuioceanu aflăm, ca să spunem aşa, prin ecou: deoarece eroul îşi făcuse un principiu din a nu vorbi despre el însuşi, ne dăm seama doar din aluzii, din nume proprii ivite involuntar, care era statura reală a personajului. Acesta cunoştea la perfecţie, cu minuţie de clasicist, latina şi greaca, studiase la Viena, apoi în Italia (la Şcoala Română de la Roma a lui Pîrvan) şi la Paris (la École Roumaine a lui Iorga); pe lîngă germană, franceză şi italiană, stăpînea pasabil celelalte limbi romanice, precum şi engleza; o dată ajuns la Madrid, învaţă spaniola ca pe propria-i limbă, devenind scriitor bilingv; iar în domeniul istoriei artei, acest profesor de la Universitatea din Bucureşti era, începînd cu anii '30, unicul român de solidă reputaţie internaţională.

în primii ani ai războiului, a fost, prin pur hazard, "vecin" de Peninsulă Iberică al singurului exilat comparabil cu el, Mircea Eliade, pe atunci încă diplomat român în Portugalia. Puţinele scrisori păstrate dintre cele pe care ei le schimbă între Lisabona şi Madrid ne frapează prin deferenţa adîncă marcată de Eliade: i se adresează lui Busuioceanu ca unui maestru - şi asta nu doar din cauza vîrstei. De-a lungul celor do