Ioan Flora nu mai este. Mi se pare absurd. Atît de absurd, încît, uit că a fost poet. în durerea mea egoistă, uit de asemenea că poeţii îşi trăiesc viaţa pămînteană cu asemenea intensitate, încît de multe ori tocmai ei care ştiu ce înseamnă cuvintele, pleacă brusc, fără să-şi ia rămas-bun. Ioan Flora nu mai este. Ce i-a venit să scrie nu de mult că merge pe Calea Victoriei, cu un mort în braţe, care este chiar el? Ce i-a venit să pună titlul ultimei cărţi, "Dejunul sub iarbă"? E cutremurător.
Am sperat să nu fie adevărat. Am sperat din tot sufletul să nu fie tocmai el mortul din braţe. Am sperat că va putea citi rîndurile pe care le scrisesem despre desenele expuse la Muzeul Literaturii, am sperat că, iubind atît de mult viaţa şi poezia, Dumnezeu i-a mai dat o încercare, pe care a trecut-o cu bine, am sperat că, dacă nu poezia, măcar umorul lui devastator îl va salva, măcar delicateţea, sau cultul prieteniei, puterea uriaşă de muncă, sau respectul pentru semeni, nobleţea, sau mai presus de toate astea, zîmbetul inconfundabil. Un zîmbet pe care numai oamenii care ştiu ce-i durerea, îl au.
Ioan Flora nu mai este. Am în faţa ochilor cîteva fotografii de grup, alb-negru făcute de mine în grădina Muzeului Literaturii. Singurul care în toate imaginile gesticulează, rîde, vorbeşte este Ioan Flora. Aşezate una lînga alta aceste fotografii par secvenţe dintr-un film mut plin de mişcare.
Ioan Flora nu mai este. Exuberanţa, volubilitatea aproape patetică, au dispărut odată cu el. Rămîne poezia pe care a iubit-o mai presus de orice. Pentru ea a pierdut nopţi, pentru ea deseori s-a răstit la viaţă, pentru ea a muncit năucit de "spaime şi zigzaguri", pentru ea şi-a înumărat cu voluptate anii. Nu i-a fost niciodată teamă că o s-o piardă. Nu avea cum. Aerul din jurul lui, "continentul de aer" cum spunea undeva era impregnat cu poezie.
