Se împliniră de curând o sută cincizeci şi cinci de ani de la naşterea lui Eminescu. Instituţiile publice şi private s-au întrecut din nou în sărbătoriri mai mult sau mai puţin reuşite. Academia Română a publicat la Editura Enciclopedică în condiţii editoriale de excepţie o operă care, spre deosebire de altele apărute sub egida sa, este demnă de prestigul instituţiei: primul volum al ediţiei facsimilelor manuscriselor lui Eminescu. în ziua de 15 ianuarie s-au auzit numeroase discursuri mai mult sau mai puţin inspirate. Dar nu despre felul în care a fost celebrat Eminescu vreau să discut în cele ce urmează. Evident, Eminescu este un poet de valoare universală care şi-a pus definitiv pecetea asupra evoluţiei spirituale româneşti. El a fost perceput ca fiind "omul deplin" al culturii noastre, afirmaţie exagerată căci, oricât de mult ne-am strădui, nu-l putem metamorfoza în ceea ce nu este şi nici n-a vrut să fie; curiozitatea i-a fost enormă, dar asta nu înseamnă şi competenţa: el a vrut să înveţe greaca veche, de pildă, dar n-a reuşit să citească textele clasicilor elini în original (din notele manuscrise se vede că el a utilizat un manual care preconiza pronunţarea reuhliniană). Călinescu a formulat şi în această privinţă o concluzie definitivă: "foarte cultivat ca poet. Eminescu n-a fost un monstrum eruditionis". Cu toate acestea Eminescu a încetat să fie un simplu poet: el a devenit un mit. Maiorescu spusese cu intuiţia sigură care-l caracteriza "Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti" (Eminescu şi poeziile lui), dar nu avea de unde să bănuiască că, mai ales în vremurile socialiste, Eminescu