Dimineaţa de 2 februarie, aceea cu care începe legitim atît de măreaţa Zi Internaţională a Zonelor Umede, ne-a prins cît se poate de prost: ne-a prins, care va să zică, uscaţi. Adică, îngheţaţi şi isterici. Ore în şir, jurnal după jurnal şi intervenţie specială după intervenţie specială au prezentat pe un ton apocaliptic sau, mai pe înţelesul editorilor de ştiri, cu limbă de moarte, faptul că în România s-a petrecut ceva incredibil, că echilibrul lumii s-a rupt fără speranţă şi că inevitabilul s-a produs, totuşi, în afara oricărei logici şi a oricăror aşteptări: domnişoarelor, doamnelor şi domnilor, a nins! Chiar aşa, a căzut zăpadă! Adică în acest loc care de milioane de ani nu cunoaşte decît veri toride, vipii incontinente, doar din cînd în cînd fracturate subtil de cîte un zvîcnet senzual de primăvară matură ori de către un spasm suav de toamnă tînără, a năvălit dintr-o dată, de undeva de sus, din nişte ceruri care din albastrul cel mai pur au devenit deodată alburii, nişte fuioare imaculate şi înfricoşătoare, ceva care seamănă cu precipitatul acela de pe rezistenţa congelatorului Arctic, un fel de tzunami celest, un diluviu cristalin, pufos şi devastator. Rapid şi irevocabil, toate zonele umede ale prezentatoarelor TV, fără nici o deosebire de post, oră şi patronat, au început să palpite la unison şi să psalmodieze pe acelaşi ton, mult mai potrivit pentru a anunţa invazii de extratereştri sau iminenta ciocnire cu o cometă, ireversibilul dezastru al fulguirii hibernale.

Tradiţional, venirea iernii era prilej de bucurie cam pentru toată suflarea omenească de pe aceste meleaguri. Copiii se bucurau pentru faptul banal că îşi puteau diversifica joaca în aer liber, ţăranii, pentru că recolta stătea la adăpost sub stratul de zăpadă şi era ferită de incisivitatea îngheţului sec, iar poeţii, a se revedea pastelurile lui Alecsandri sau ceva mai sumbrele