Principiile eronate afirmate sau doar sugerate în Nota asupra ediţiei care precede textele şi variantele din volumul al doilea au meritul incontestabil de a marca ferm anularea ediţiei academice a operelor lui Alexandru Odobescu, aşa cum o proiectasem împreună cu Tudor Vianu. Aceleaşi principii eronate au avut totodată, după cum am menţionat, şi calitatea de a fi declanşat şi stimulat pătrunderea imposturii în munca de îngrijire a volumelor următoare celui de al doilea, volum la care mă voi referi în continuare. Mă voi referi, dar fără să insist asupra evidentelor greşeli de tipar de tipul cara î.l.d.1 care (p. 44), asupra formelor sînt şi sunt, ultima, sunt, fiind, ortografică, la "modă" acum, în 2005, pe când prima, sînt, se "purta", ortografic, în 1967, când a apărut volumul al doilea; fără să insist asupra grafiilor "scăpate de sub control", adică lăsate să se-amestece la voia-ntâmplării, într-un fel de talmeş-balmeş ortografic 1862, 1887, 1953 şi 1967, ca, de exemplu, aşa dar (p. 42) î.1.d. aşadar, şi-n totdeauna (p. 42) î.1.d. şi-ntotdeauna, de-alungul (p. 192) î.1 d.
d-a lungul, înlăuntru (p. 197) î.1.d. înlăuntru etc., etc. Am trecut cu etc., etc. şi peste intervenţiile sau peste neglijenţele în folosirea semnelor de punctuaţie sau a cratimei şi apostrofului (idei nalte, p. 42, î.1.d. idei �nalte, SLI2, p. 240, de la început, p. 191, î.1.d. de la-nceput, SLI, p. 374 etc., etc.). Deşi nu foarte importante, unele din aceste greşeli viciază mai mult sau mai puţin, sintaxa fonetică şi topica. Şi, desigur, autenticitatea textelor. Dar cred că trebuie să insist, chiar cu riscul de a fi socotit pedant - însă, repet, critica ediţiilor nu se poate face fără oarecare pedanterie - asupra unor greşeli care falsifică fonetisme şi forme gramaticale, înscriindu-se, ca gravitate, alături de anularea variantelor sînt şi sunt prin unificare după moda ortogr
