Nu sunt nici atât de pudibond încât să mă ia cu leşin şi nici atât de ipocrit încât să fiu oripilat de spectacolul unor mistreţi împuşcaţi. Iar imaginea bieţilor iepuraşi "cu sânge pe botic", oricât ar fi de dramatică, păleşte, pentru mine, în faţa realităţii "aurolacilor" ce dorm în găurile de canal. În povestea clasică Scufiţa Roşie, personajul înspăimântător mi s-a părut întotdeauna lupul, nu vânătorul. Drept urmare, lunga discuţie în jurul partidelor de "asasinat în masă" la care se dedau mărimile zilei mi se pare cu totul exagerată. Aş nuanţa, însă, într-un punct, şi anume, în cel esenţial: cine şi de ce vânează?

Or, aici încep problemele. În orice societate există indivizi care prestează meserii despre care nu-ţi prea vine să vorbeşti. Nu e nimic romantic în ziua de lucru a unui vidanjor. Nu văd, de asemenea, vreun dram de spectaculozitate în viaţa unui gunoier. Nu cred că un angajat de la deratizare e compania cea mai plăcută pentru o persoană mai simţitoare. Ca să nu mai vorbesc de membrii plutoanelor de execuţie, de doctorii care aplică injecţii letale, de călăii cu securea în mână. Nu ştiu, de asemenea, cât de în largul meu m-aş simţi în compania unui autopsier (deşi cunosc vreo doi practicanţi ai acestei meserii absolut admirabili ca oameni!). Probabil, din acest motiv, mi s-a părut şocant ca într-un roman extrem de delicat al lui Tracy Chevalier, inspirat de biografia lui Vermeer, Fata cu cercel de perlă (Polirom, 2002), eroina principală să se mărite cu un măcelar. Trăim mereu cu spaima de moarte şi orice ins care caută scurtături spre ea ne crează o stare de inconfort.

În discuţiile prilejuite de măcelul de la Balc, mă mir că nimeni n-a invocat bestialitatea meseriei de pescar. Să smuceşti firul de nailon la capătul căruia se află un cârlig de oţel înfipt în cartilagiile fine ale gurii unui biet peşte mi s-a părut întotdea