Recunostinta prin terfelire

Nu stiu cum se intampla, dar ori de cate ori cineva se distinge intr-un domeniu oarecare, trebuie neaparat sa apara altcineva, care sa-i caute cu lumanarea slabiciunile si, odata descoperite, sa le transforme in pacate capitale. Nu exista om fara defecte, insa micile defecte ale oamenilor mai rasariti obisnuiesc sa capete in ochii nostri dimensiuni astronomice, impiedicandu-ne sa le pretuim cum se cuvine performantele. Ceea ce toleram in mod aproape reflex egalilor nostri ori celor presupusi a ne fi inferiori, ne e peste puteri sa acceptam in cazul autorilor de fapte ce merita a fi luate in seama. E modul nostru de a sugera ca, de fapt, nu sunt nici pe departe atat de breji pe cat se zice, ca - din contra - ne seamana in toate, de nu cumva ii depasim binisor in unele privinte, si numai intamplarea a facut sa se apuce de o treaba, pe care - de ne-am fi pus mintea - am fi dus-o la bun sfarsit cu rezultate infinit superioare. Avem un talent extraordinar de a ne ponegri valorile, coborindu-le la nivelul invidioasei noastre micimi. In loc sa ne bucure, izbanda mai daruitului nostru semen ne provoaca insomnii si ceea ce ar trebui sa fie respect si, poate, recunostinta se preface in ostilitate fatisa. Decat sa ne concentram putinele energii intr-o directie folositoare, preferam sa le cheltuim scotocind cotloanele, doar-doar vom gasi un motiv cat de mic spre a-i stirbi reputatia. Nici o personalitate din cate a nascut acest neam nu a scapat neintinata. Savanti, artisti, ganditori au trebuit sa suporte fara discriminare inaltele si agresivele "exigente" ale marunteilor in mijlocul carora au trait, cateodata si ale urmasilor acestora. Nici o clipa nu s-au intrebat piticii daca stramta lor minte are instrumentele potrivite pentru a-i judeca pe Gulliveri. Dimpotriva, s-au considerat indreptatiti sa o faca si, cum nu-i puteau inghesu