Copil fiind, aveam un trecut, de care trebuia tot timpul sa ma dezic.
Nu atat de cei opt ani, pe care tocmai ii implinisem, cand mi-a fost anulat premiul intai pe scoala din cauza trecutului, cat de trecutul de dinaintea acelui trecut mic. Un trecut mare.
Trecutul lung, de pana la nastere. Faptul ca a trebuit sa ma lepad de ceva ce nu fusesem s-a balansat, oarecum de la sine, cu faptul ca, adunand incet, incet un trecut propriu-zis, acesta n-a mai interesat pe nimeni. Ce interesa era numai viitorul. Si nu orice viitor, ci viitorul fericit, in urmatoarele trei ipostaze: al meu, al patriei si al intregii omeniri.
Gramaticile au, de la popor la popor, mai multe forme de prezent. In unele exista prezentul continuu, in altele prezentul imediat. Limbile foarte rafinate au chiar si un prezent in trecut. Cel mai rafinat prezent il au insa niste triburi fara nici o gramatica. Daca ar avea o gramatica, el s-ar chema probabil prezentul care acum e, acum nu mai e. Si noi am avut o forma aparte de prezent.
Prezentul luminos. Nu era la purtator, era tot al patriei. Dar cat timp a fost in uz, ma puteam socoti partas. Altfel spus, actionar.
In 1990, s-a pus din nou problema trecutului si a celor vinovati pentru nenorocirile trecutului. Aveam si eu mult trecut. Mai bine zis, doua: trecutul de pana a ma fi nascut si celalalt, plin de pete, din perioada prezentului luminos si a viitorului fericit.
Cum nu-mi era foarte clar de care trecut era bine sa ma dezic iarasi si cu care sa ma falesc, mi-am vazut de prezent, in toate noile sale formule tribale precum: prezentul confuz, prezentul penibil si prezentul de rahat.
E greu de spus cand mi-am dat seama ca numim inca prezent un timp de acum trecut. Cei cincisprezece ani, scursi dupa 1990, ar trebui sa se cheme trecutul de acum, ca sa-l putem deosebi de trecutul ce
