În general, operele istorice din vechime nu-şi propun relatarea vieţii celui care le-a compus şi ca atare nu intră defel în concurenţă cu scrierile de tip autobiografic. Cu toate acestea, apar şi în asemenea lucrări pasaje în care autorii îşi invocă experienţa personală. O sumară trecere în revistă a unor astfel de intervenţii directe în texte ale istoricilor greci şi latini de dinainte de Cristos poate servi la clarificarea rolului acestor fragmente în care autorul-narator devine pentru un timp personaj al propriei relatări.

Adesea, istoricii antici se mulţumesc să menţioneze faptul că ei sunt cei care au alcătuit operele respective fără a reveni neapărat mai apoi cu alte referiri la persoana lor. în deschiderea Istoriilor sale despre înfruntările dintre greci şi perşi, Herodot îşi asumă succinta prezentare a subiectului ales (I 1). Cât despre Tucidide, el face acelaşi lucru la începutul lucrării consacrate războiului peloponeziac (I 1) şi îşi reînnoieşte declaraţia de paternitate în încheierea unora dintre cărţile care-i compun scrierea (de pildă II 103). Chiar dacă nu dezvoltă prea mult consideraţiile despre propria lucrare, mulţi istorici ţin să-şi proclame calitatea de autori ai ei.

Se întâmplă uneori ca scriitorii să fi fost implicaţi direct în evenimentele pe care le înfăţişează, aşa încât ei ajung să-şi prezinte - cu diferite grade de angajare afectivă - chiar experienţele proprii. în astfel de situaţii, rolul lor de participanţi la acţiune poate fi episodic când faptele săvârşite de ei se dovedesc a fi puţin însemnate prin raportare la angrenajul istoric în care se integrează. în calitate de strateg atenian, Tucidide nu reuşeşte să-l împiedice pe generalul spartan Brasidas să cucerească Amphipolisul. Istoricul consemnează precis, sec şi cu răceală acest eşec militar sancţionat ulterior cu exilarea sa. El nu minimalizează propor