In contextul discuţiilor despre Muzeul Naţional de Artă Contemporană, este extrem de utilă o rememorare a evenimentelor artistice, dar şi a tentativelor de analiză a fenomenului, deja consumate în spaţiul cultural românesc, evenimente care au încercat, la rîndul lor, să pună în dicuţie principii inevitabile ale oricărei construcţii deschise, în care referentul artistic şi o anumită vocaţie autoreferenţială a spaţiului însuşi intră în coliziune directă. Pornind de la enormul stoc autoreferenţial care mocneşte în Casa Poporului, şi pe care MNAC-ul l-a declanşat prin instrumentarea unui scenariu cvasimagic, reactualizarea expoziţiei de la Cetatea Câlnic, expoziţie realizată tocmai pentru a pune în valoare spaţiul pasiv, adică cetatea însăşi, este mai mult decît semnificativă. Cum la fel de semnificativă este orice discuţie ce priveşte noile experienţe tehnice şi de limbaj care se consumă de cîteva decenii în lume şi care, în ultimii ani, au căpătat şi în spaţiul românesc o importanţă indiscutabilă.

Situl ca exponat

xpresiile alternative şi activismul social pe care şi-l asumă astăzi artistul nu sînt nici pe departe încercări de boicot îndreptate împotriva formelor artistice istoricizate şi stocate muzeistic, ci, din contra, tentative de recuperare, de relansare şi de resemnificare. Şi tocmai pe această idee s-a construit întregul discurs al expoziţiei de la Cetatea Cîlnic, pe care Centrul Soros pentru Artă Contemporană a organizat-o cu mai mulţi ani în urmă. Artişti din Timişoara, Tg. Mureş, Cluj, Iaşi, Arad, Bucureşti, Oradea şi Sibiu au participat aici cu obiecte, instalaţii, fotografii şi filme video ca la oricare expoziţie obişnuită. Faptul că unele lucrări erau mai puternic condiţionate de spaţiul pentru care au fost gîndite, iar altele aveau un mai mare caracter de generalitate şi puteau fi expuse în orica