La întoarcere, de pe maidanul cu ciulini încins de soarele lui iulie, îl văzuseră de departe pe Mitică venind de la gară cu căruciorul tras numai de bătrâna măgăriţă Magdalena.

Apropiindu-se de casa nou văruită, auziseră şi glasul autoritar al coanei Lenuţa, care îşi cicălea de zor bărbatul ei mai tinerel cunoscând Biblia din care avea obiceiul să citeze fapte şi întîmplări sfinte cu tâlc, ca toţi noii sectanţi. De altfel, când văzu musafirul apărând în curtea pustie, nisipoasă, bunul Mitică îl binecuvântă pe loc - ca ori de cîte ori îl revedea, ca şi cum cine ştie de unde s-ar fi întors, - cu o plecăciune, zicând rar, bisericeşte, însă pe un ton prozaic de toate zilele, ca o ştire, veste, informaţie sfântă, eveniment pe cale să se producă, dacă nu s-a şi produs:

împarte o bucată în şapte şi chiar în opt, căci nu ştii ce nenorocire se poate întâmpla în ţară... şi era cazul. Sărăcie...

Un domn care venise la băi, la Techirghiol, şi pe care îl aşteptase la gară şi îi cărase ca anul trecut bagajele până departe la prăpăditul ăla de avtobuz şi care spunea că e un domn tiolog, zicea că foametea pândeşte Bucureştiul şi că la iarnă o să moară lumea de foame, şi se închină repede de câteva ori... Secetă mare ! şi uitîndu-se la cerul arzător, adăugă, rar,

Când norii se umplu de ploaie, ei se deşartă pe pământ... - şi iar se mai închină repede de câteva ori.

Sisi se închină şi ea după Mitică şi îi întinse mâna pe neaşteptate. Omul nu înţelese gestul şi se dădu îndărăt, ca speriat. Cărăuţeanu o privi şi el surprins. Era ca şi cum, o domniţă, o prinţesă ar fi dat mâna unui biet şerb.

Coana Lenuţa apăru şi ea în prag în mână cu o tingire mare de alamă pe care o freca înverşunată. Se schimbară salutări.

Când să deschidă uşa paralelă ce dădea direct la ei în odaie, Cărăuţeanu, în