Cand George Soros a dat marea sa lovitura asupra lirei britanice, acum 13 ani, marele lui aliat a fost chiar Banca Angliei, care avea un scop clar: sa tina lira la un anumit curs.

Soros a pariat ca lira era supraevaluata (lucru adevarat, desi nu neaparat important pentru actiunea lui) si si-a pus banii – ai lui si ai altora – in acest pariu. Cum a facut? A imprumutat miliarde de lire si le-a convertit in marci germane. Cand lira s-a prabusit, a facut conversia inapoi in lire, si-a platit datoriile si-a mai ramas si cu un miliard – bani de buzunar.

Inteligenta lui a fost sa mizeze pe efectul de turma: cand traderii au vazut ca cineva din piata da lirele pe marci pe scara larga mai intai s-au ingrijorat, apoi s-au speriat si in final s-au panicat. Panica a fost de fapt cea care i-a facut banii lui Soros. Panica celorlalti, care nu intelegeau ce se intampla.

Iar cea care a pierdut a fost de fapt Banca Angliei, care a avut mandat politic sa nu permita devalorizarea monedei si care a investit o multime de resurse, pana in ultima clipa, in mentinerea acesteia.

Pe o scara mai mica, moneda noastra nationala e si ea acum in vizorul catorva Soros mai mici si poate mai ambitiosi. Numai ca din 1992 si pana astazi bancile centrale au invatat o regula fundamentala: speculatorii iubesc regulile. Plafoanele fixate. Si se folosesc de ele – oricate reglementari ai introduce in piata care sa-i opreasca.

Ei bine, in cheia aceasta trebuie citita evolutia cursului leu/euro din ultimele doua saptamani. Nu ne putem permite sa tinem moneda la un nivel fixat, oricat de tare ar iubi exportatorii chestia asta.

Si asta tot dintr-un motiv economic: pierderile pe care BNR – si deci noi toti – le-ar suferi in cazul unui atac victorios asupra leului sunt potential mai mari decat pierderile lor din diferentele de curs, atunci cand