Ioan Flora a murit intr-o seara de ianuarie

Afara viscolea ca in versurile lui - neostenit, furios, barbateste. Era cu prietenii la un pahar de vorba, cand s-a ridicat brusc de la masa si a parasit incaperea. Nu s-a mai intors. A ramas uimit in prag, ascultand larma arctica a primei zapezi de ianuarie. Nu stiu daca si-a dus gandul pana la capat, dar imi place sa cred ca a murit cu capul plecat pe o metafora, ca s-a despartit de aceasta lume scriind-o in minte.

Iesit din stirpea delicata a lui Nichita, pe care il admira in colturi si linii frante, Ioan Flora era poet in toate - si in taceri, si in galagie. Inalt si puternic ca un haiduc, venise la Bucuresti din Serbia lui natala, cu un singur gand: sa scrie si sa publice romaneste, sa discute cu sine insusi, in limba stramosilor lui. Nu l-am auzit niciodata plangandu-se, dar de la el am aflat prima oara cat de greu e sa fii roman printre neromani si cum e sa nu ai scoala si nici biserica in limba ta, sau primaria sa-ti schimbe numele de Iepure in Iepurovici, Ciobanu in Ciobanovici.

Ionica Flora, colegul meu de camin studentesc, era o cruce de barbat, cu pumni imensi si brate de urs, dar sufletul lui era catifelat si naiv, ca de copil. Nu gandea raul si nici nu-l rostea, oricat l-ai fi jignit. Cata va fi fost, furia si revolta se distilau energic si rafinat in texte, in tasniri de metafora. Protestul lui suprem era scrisul. Nu vorbea despre suferintele romanilor de la Varset si nici despre indiferenta celorlalti romani, de la Bucuresti. Furia lui clocotitoare se revarsa asupra naturii potrivnice, asupra Dunarii, a padurii si a dealurilor care separau doua neamuri. "Iapa Dunarea", asa alinta el cu ura si respect granita acvatica ce ne despartea. Iapa eterna, salbatica, fornaitoare, erotica si de neimblanzit.

Dupa facultate, nu l-am mai vazut un timp. Plecase, colindand Europa si publicand mai