Fara sa-mi pierd increderea in oameni, am ajuns la constatarea ca tradarea-i inscrisa in legile omenesti, dar nu si in cele ale necuvantatoarelor.
Drept pentru care, in urma cu doi ani si mai bine, terminand facultatea si revenind in urbea natala, m-am hotarat sa "adopt" un pisoi. Nu eram la prima "abatere": pisica Miti, care a murit pe cand eram in primul an de facultate, imi mai bantuie amintirea cu imaginea ei de pisicuta rafinata, pe jumatate a mea, pe jumatate a maidanului de unde am cules-o.
L-am ales pe Misu dintre alti unsprezece mati, frati si veri primari, pentru ca era o salbaticiune adorabila. I-am cerut iertare ca-l iau de la pieptul mamei si i-am promis o viata cel putin la fel de buna. La bloc, s-a adaptat rapid si nu a ramas ungher necunoscut mustatilor lui intelepte. Din lipsa de tovarasi de joaca, am facut cu randul eu si maica-mea: de-a soricelul, de-a v-ati ascunselea si, treptat, pe langa numele Misu a mai capatat o particula - "copilul". E un fel de rege neincoronat al apartamentului, rasfatat si nabadaios. L-am vegheat cand a fost bolnav, l-am dus la doctor, considerandu-l un fel de prelungire necesara a vietii mele. Rasplata imi era licarul de multumire din privirea lui galben-chihlimbarie si torsadele nesfarsite pe care le facea la picioarele mele, adevarate temenele in fata stapanului si fratelui sau - omul. Nu-mi puteam concepe viata fara el, dar iata ca asta-vara sufletul meu a intrat in eclipsa pentru o zi. Captivitatea prelungita si dorinta de a-si vedea probabil semenii l-au facut sa evadeze, sarind de la primul etaj. Neajutorat si necunoscand locurile - minate de altfel cu otravuri pentru sobolani si caini - a ales un canal drept adapost. L-am crezut mort, si in noaptea cu pricina l-am visat facandu-mi semn cu labuta dintr-o iarba uriasa si cruda, intr-o pisiceasca neinteleasa. Era poate un semnal ca trebuia sa-l caut
