La conferinta de presa organizata pentru lansarea candidaturii lui Marian Vanghelie s-a ras copios. Dar rasul e, uneori, o capcana. Problema e, de fapt, serioasa.
Alegerile pentru succesorul lui Traian Basescu la primaria Capitalei amenintau sa fie o corvoada democratica plicticoasa si sacaitoare. Caci vom fi a treia oara chemati la urne in mai putin de un an. Brusc, insa, plictiseala s-a inviorat, gratie unei surprize care i-a lasat cu gura cascata pe multi.
Inclusiv pe destui ardeleni din PSD, care nu-si mai revin din perplexitate, daca am inteles bine ce-a zis d-l Dancu la un post de televiziune. Dupa ce a cautat indelung un candidat care sa corespunda idelor sale despre cum ar trebui sa arate un primar general al Capitalei in 2005, Organizatia PSD din Bucuresti l-a gasit pana la urma.
L-a gasit in persoana unui multiplu detinator de „celebritati“, dintre care aceea de cel mai ridicol vorbitor de limba romana dintre facatorii de politica de pe malurile Dambovitei i-a asigurat lui Marian Vanghelie o reputatie solida si printre semidocti, intrucat acestia se simt in preajma lui aproape „intelectuali“.
La conferinta de presa organizata pentru lansarea candidaturii lui Marian Vanghelie s-a ras copios, se pare. Si intuiesc de ce. Dar ma bate gandul ca, in asemenea imprejurari, rasul este o capcana, deloc straina de inclinatia noastra de a da prioritate bancurilor in orice situatie, evitand astfel problemele serioase.
Jurnalistii, aflu, isi dadeau coate si chicoteau de cate ori Vanghelie deschidea gura, vorbind de „sume infirme“ sau inovand gramatical, in loc sa-l roage pe Dan Ioan Popescu sa explice ce-a vrut sa spuna cand, prezentandu-l pe protejatul sau (bietul Mischie n-a avut protectori!), s-a referit la „o schimbare de perceptie pe care noi (cei din PSD) o dorim vizavi de electoratul bucurestean“.
@
