Revin la transportul în comun, pe care, ca navetistă de la Reghin, trebuie să mă credeţi că îl cunosc bine. Astăzi, însă, mă voi rezuma la a vă povesti despre călători, lăsând alte probleme la o parte.

Zilnic văd cât de diferiţi suntem şi cât de important este să fim altfel. Noroc că avem trupuri şi chipuri diferite şi părereri la fel de diferite despre viaţă. Îmi place să privesc lumea din jurul meu, dar evit conversaţiile. Studiez fiecare detaliu, cum se mişcă, cum privesc şi cum vorbesc oamenii de lângă mine. Îmi place să îmi imaginez ce se află în mintea fiecăruia. Nu consider că sunt indiscretă, pentru că nu mă interesează absolut deloc viaţa personală a nimănui.

Ieri dimineaţă, însă, m-am aşezat lângă o doamnă, care a intrat repejor în vorbă cu mine. Spre disperarea mea, vorbea într-una. În 20 de minute am aflat toată viaţa ei: ce face la Mureş, unde merge, de ce şi pentru cine. Că are un băiat care a plecat în Spania la muncă şi care a fost elev la şcoala generală la care am fost şi eu. Am văzut chiar pozele cu el. Dacă nu-l cunoşteam, aveam o scuză, pentru că din clasa a V-a s-a mutat cu părinţii în Gurghiu. “A plecat în Spania, unde-i e tare bine. Lucreză şase ore pe zi şi când are chef merge şi la măsline”. Bravo lui, poate facem cunoştinţă când se întoarce acasă cu o limuzină BMW neagră Seria 7, cu scaune din piele crem. Probabil că nu o să îi lipsească ochelarii de soare negri. Are un prieten care s-a întors acasă şi i-a adus poze cu el. “S-a îngrăşat”, spune mama. Încă o dată, bravo lui, îi merge bine. Bun, dar trebuia să aflu şi de ce: “E tare ieftină mâncarea în Spania”, explică doamna. Ok, de data asta fără “Bravo lui!”. Are 24 de ani şi şi-a găsit o prietenă “spanioloaică”, de 15 ani, care promite solemn că, dacă o lasă, se spânzură. Ok, înseamnă că merită, dacă se luptă fetele pentru el.

Trecem la fiica doamnei. Are 30 de ani