Un destin nedrept face aproape imposibila intilnirea cu opera lui Eugen Ionesco a generatiei care s-a deschis catre lumea politicii dupa 1989. Teatrele din Romania nu mai joaca de mult Rinocerii, cum nu o fac nici cele de pe malurile Senei, ori ale Tamisei.

Textul nu ofera material nici pentru un film de tip catastrofa, nici pentru un horror, nici pentru o hiper-productie istorica, asa ca la Hollywood nimanui nu i-ar trece prin cap sa investeasca un cent intr-o productie construita pe canavaua textului care a introdus absurdul in fibra teatrului modern.

Lipsa acestui referential cultural ii face pe multi sa treaca cu vederea ori sa minimalizeze ceea ce se intimpla sub ochii nostri in spatiul politic romanesc, adica acest inceput viguros de rinocerizare.

Un proces abia sesizabil, datorita indiferentei, ori ignorantei, prin care normalitatea se scufunda in anormalitate, pentru ca, o data intrupata, sa devoreze materia care a hranit-o. Adica cea din care este alcatuita viata de fiecare zi a fiecaruia dintre noi.

Noi cei ce ne inchipuim ca libertatea omului este un dat natural ce nu i se poate lua, noi cei care, chiar si sub constringerea implacabila a realitatilor economice, credem ca dreptul la un nivel decent de viata este inerent unei societati civilizate, ca si acela de a beneficia de institutii care sa solutioneze probleme, nu sa le creeze, institutii capabile sa produca servicii de o valoare mai

mare decit bugetele pe care le inghit. Parabola lui Ionesco, in fapt o lectie de "fiziologie sociala" perfect compatibila cu cele mai riguroase cerinte ale teoriei si conceptualizarii moderne, a inceput deja sa se intrupeze sub ochii nostri, iar forma pe care a luat-o este "vanghelizarea politicii".

Ce este normal in aparitia si cresterea pe scena politica a acestor personaje? Unii ar putea da vina pe "