O mare parte a patronilor autohtoni primesc subventii indirecte din buzunarul consumatorului si prin grija statului. Grav este ca acest derapaj li se pare un bun cistigat.

De ani buni, sindicatele cer marirea salariului minim pe economie. Ar trebui sa o capete. Insa nu ca pe o concesie populista. Majorarea salariului minim ar fi, paradoxal, o masura ultraliberala, menita sa incurajeze productivitatea. Iar salariatii ar fi, oricum, printre cei din urma beneficiari.

Romania si-a descoperit competitivitatea in salariile mici. Munca ieftina se vinde bine. Efectul secundar este ca economia a intrat intr-un cerc vicios. Profiturile usoare s-au tradus in investitii putine. In lipsa investitiilor, orice marire de salariu compromite productivitatea. Astfel, a aparut specia patronilor de subzistenta.

Sint acei intreprinzatori care cer protectie vamala, pentru ca ceea ce produc in tara este mult mai scump (si, citeodata, mai prost) decit importurile similare. Sau cei care ar vrea ca Banca Nationala sa le cumpere, la un pret cit mai mare, valuta obtinuta din exporturi. Nota de plata ajunge intotdeauna la consumator.

Care fie plateste in plus pentru incompetenta producatorilor autohtoni, fie suporta o inflatie mai mare ca urmare a leilor pe care BNR trebuie sa-i arunce in piata pentru a cumpara valuta exportatorilor. Subventiile directe au devenit indirecte.

Ce-au inteles insa „intreprinzatorii“ romani? Ca acest tip de sprijin este un drept cistigat. Pina in 2007 vor fi obligati sa se razgindeasca. Poate mai devreme.

Pe de alta parte, „renumeratia mica“ a ajuns la putere in Romania pe baza stimulentelor fiscale. Mai nou, desi s-a introdus „cota unica“, pentru salariul minim pe economie tot nu se plateste vreun impozit pe venit. Ceea ce reprezinta un adevarat stimulent fiscal pentru patronii care platesc prost.