un cartier cu arhitectură umană Arhitectura stalinistă, ca şi fenomenul politic, social şi economic care a produs-o, a aruncat în penumbră, cel puţin în ţările fostului "lagăr socialist", atît perioadele de intrare în stalinism (1945-1948, în cazul României), respectiv de ieşire din "stalinism" (violent, în 1956, în cazul Ungariei, sau treptat, începînd cu 1953, în cazul URSS şi al altor ţări). Or, există în ceea ce priveşte arhitectura şi urbanismul o seamă de fenomene de "graniţă" pe care aplicarea grilelor de lectură - nu rareori reductive - importate din alte domenii, nu le explică riguros. Investigaţia masivă în arhitectura vernaculară din anii '50 şi chiar tentativele de a iniţia legături de "ţesere" a rupturii produse de stalinism prin referinţe mai mult sau mai puţin explicite la arhitectura autohtonă antebelică sînt două astfel de fenomene din cabinetul de curiozităţi ale istoriei arhitecturii est-europene şi, singur, sloganul "artă naţională în formă, dar socialistă în conţinut" nu le explică. Imediat după momentul stalinist românesc, din reflexul politicii de distanţare faţă de Moscova a comuniştilor români, arhitectura vernaculară a început încă o dată să fie curtată de arhitecţi, ca o posibilă sursă de inspiraţie "uitată" sau, mai precis, ideologizată în exces. Din informaţiile pe care arhitecţi ai perioadei amintite mi le-au furnizat în interviurile luate pe parcursul unei cercetări, arhitectura populară românească era privită ca arhitectură "de stînga". Între arhitectura bizantină şi cea vernaculară ţărănească, a învins cea de-a doua, mai degrabă din considerente ideologice. În timp ce prima sursă era privită cu suspiciune, fiind arhitectura "claselor exploatatoare" şi alogene (să ne amintim că viaţa politică după Stalin va avea şi o conotaţie naţional(ist)/şovină), arhitectura populară (a "claselor exploatate") era pozitivată prin înseşi datele