Propunerea de fuzionare a Partidului Naţional-Liberal şi a Partidului Democrat, avansată de unul din liderii liberalilor şi susţinută apoi de actualul preşedinte al României, viza formarea unui partid care să adere apoi la Partidul Popular European. Cum ar fi cu putinţă acest lucru, presupunînd că avem de-a face cu partide şi cu oameni responsabili? Răspunsul simplu şi evident este: în nici un fel. Din punct de vedere doctrinar - şi ce altceva ar trebui să fie un partid politic decît un grup care să reprezinte pe adepţii unei platforme ideologice - această idee e perfect lipsită de sens. Ea presupune că nu doar unul, ci ambele partide ar renunţa la identitatea lor doctrinară. Mai întîi - trebuie să presupunem -, Partidul Democrat, de extracţie social-democrată, ar fi absorbit de un partid liberal. Mai apoi, acest partid liberal ar adera la un bloc creştin-democrat. Sînt greu de înţeles avantajele imediate ale unei asemenea mişcări, dar asta nu înseamnă că ele nu ar putea exista. Problema fundamentală este însă alta. Pentru ca o asemenea fuziune-aderare să fie posibilă, ar trebui ca ideologiile celor două partide şi ale electoratului fiecăruia dintre acestea să conteze prea puţin. Ar trebui ca social-democratul să devină brusc un adept al neintervenţionismului în economie şi un sceptic cu privire la programele sociale, iar liberalul - adept al ideii de neutralitate a statului - ar trebui să aibă o revelaţie pentru a-şi însuşi ceva de genul unei "doctrine sociale a Bisericii". Pînă la un punct, nu e deloc de mirare că liberalii noştri nu se simt constrînşi de ideologia liberalismului. Partidul Naţional-Liberal s-a format aproape independent de existenţa filozofiei politice a liberalismului. Îmi este cu neputinţă să îmi amintesc un gînditor liberal de anvergură reală în istoria ideilor politice româneşti. Influenţa teoriilor politice occidentale a fost, la rîndul