In mod normal un premiu literar ar trebui să provoace o reacţie în lanţ: criticii comentează cartea premiată încă o dată, revistele o dezbat, eventual se stârnesc polemici (interes în câmpul literar-cultural, de specialitate, deci reconfirmarea - de cele mai multe ori - a valorii cărţii), autorul şi cartea ajung instantaneu şi în atenţia presei de informaţie, televiziunile îl invită pe autor la talk-show-uri, ziarele îi iau interviuri (interes în presa mondenă, de divertisment, deci publicitate gratuită), prin urmare, cititorii dau buzna la librării şi cumpără cartea ajunsă deja la al doilea, al treilea tiraj (voilá succesul comercial), iar valoarea pecuniară a premiului, care poate varia destul de mult, plus o bună parte din încasările rezultate în urma vânzărilor ajung în buzunarul scriitorului. Un om fericit.

Probabil e pentru prima dată la noi, cel puţin după '89, când o carte premiată apare imediat într-o nouă ediţie, cu banderolă, şi la o editură mai mare. Este cazul romanului Dorei Pavel, Agata murind, premiat de USR pe anul 2003 după ce a avut numai cronici bune şi foarte bune. Lipsesc însă/încă multe elemente pentru ca scenariul de mai sus să se materializeze până la capăt. Nu mai insist.

Pe cât de generos e pretextul epic al cărţii, pe atât de surprinzătoare e evoluţia naraţiunii în sine. Un cimitir aflat pe un deal care se surpă obligă autorităţile la dezhumarea mormintelor, proces care se face cu ajutorul unor deţinuţi de drept comun. Rudele morţilor sunt chemate pentru recuperarea osemintelor şi mutarea lor într-un cimitir nou. "Proprietarii" morţilor (expresia are simbolistica ei) sunt cazaţi într-un hotel, interacţionând în virtutea unor vagi şi mai vechi relaţii. Până aici, o situaţie de roman sud-american. De altfel, motivul dezhumării apare la Garcia Marquez în Despre dragoste şi alţi demoni. Dora Pavel î