Un acordor mi-a povestit cîte ceva din experienţa lui. Pianele şi pianinele bune din Bucureşti sînt, fără excepţie, vechi. Trebuie să aibă peste şaizeci sau chiar o sută de ani, ca să merite numele de pian, să aibă placă de bronz sau măcar de lemn, să fie cu mecanică nemţească sau englezească şi să îndeplinească o serie de alte criterii. Unele nu mai funcţionează, dar au rămas obiecte de artă în sine, cu intarsii şi sculpturi, decorînd pur şi simplu casa. În comunism şi chiar după aceea, oamenii s-au purtat în diverse feluri cu aceste obiecte. Unii, de exemplu, n-au mai avut puterea sau interesul de a opri şoarecii şi chiar şobolanii să intre în pian şi să roadă tot ce se poate roade, să lase urme de toate felurile, constatate cînd proprietarii s-au hotărît să vîndă obiectul, care lor nu le mai folosea la nimic. A fost o perioadă a mizeriei. Şoarecii au făcut uneori bună echipă cu igrasia. Alţi proprietari, mai grijulii, şi-au pus pe pianină sfeşnice pentru lumînări. Nu oricum, ci prin găurire... ca să fie mai stabile. O fază ulterioară a fost aceea a lumînărilor electrice care aveau nevoie, în plus, de fire şi întrerupătoare, montate tot în diverse locaşuri improvizate, create prin sfredelire sau găurire. Epoca ingineriilor şi a practicismului. Apoi, altora nu le-a convenit culoarea pianinei. Era prea neagră pentru mobila din pal care imita culoarea stejarului, aflată în restul apartamentului de bloc. După Revoluţie, soluţia a devenit cît se poate de simplă: oamenii au pus pe pian un tapet de culoarea stejarului. Mai estetic (şi mai puţin zgomotos). Tot din dorinţa de frumos,

cică s-au mai născut şi alte idei. Unii au scos placa de lemn din faţă, a pianinei, înlocuind-o cu o mare oglindă. "O oglindă de bună calitate, aşa încît fiica noastră să poată să se şi privească în timp ce cîntă." Pentru că voiau să vîndă acel pian, specialistul a bănuit că exista