Aflat sub zodia unor metode care se întrec în a descoperi în operele analizate conexiuni, configuraţii, structuri dintre cele mai surprinzătoare, complexităţi nu o dată fabuloase, precum un fascicol de lumină smulgînd din întuneric priveliştile feerice ale unei peşteri (eventual a lui Aladin!), Constantin Călin ca "monograf" al lui Bacovia preferă a merge pe o cale aşa-zicînd tradiţională. în prefaţa celui de-al doilea tom, voluminos şi acesta, al Dosarului Bacovia, subintitulat O descriere a operei, e mărturisită o atitudine antipedantă, dar totodată mult deosebită de furoarea căutării ineditului şocant (indus, cînd nu poate fi dedus), îndeajuns de răspîndită, atitudine înrudită oarecum cu cea a unui Lucian Raicu (din Calea de acces şi nu numai): "Acest volum e un Bacovia en détail. Ideea care m-a preocupat a fost să aduc mereu nuanţe la nuanţe.(...) Pieptănînd cu piepteni tot mai deşi textele, am descoperit destule lucruri peste care s-a trecut uşor, cu aerul că sînt subînţelese: aluzii obscure, imagini uitate, obsesii încifrate.(...) Sînt liber de orice superstiţie teoretică şi didactică. Am făcut ceea ce am crezut că trebuie să fac: adică să respect Ťregula metodologicăť a Ťdosaruluiť. Am denişat, am descris, am glosat. Cu înaintări şi reveniri, minuţios". E o naturaleţe a mentalităţii şi un ton ce inspiră încredere. Critica eseistului băcăuan nu şovăie a se recunoaşte drept una "simpatetică", străină de apăsarea vreunei prezumţii, convinsă că, prin intermediul ei, pot fi revelate destule lucruri demne de interes şi, negreşit, pot fi atinse corzi esenţiale. Bacovia mai poate fi citit, cu indenegabile utilităţi, ca un autor "vechi" printr-o grilă "veche", adică descifrat filologiceşte, restaurat pas cu pas, cu mijloacele conjugate ale emoţiei justificatoare şi ale intelectului deopotrivă circumspect şi edificator: "Deşi parcurse în toate sensurile, une