"Omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd"... Butada lui Marx a făcut o carieră nesperat (inclusiv, probabil, de autorul ei) şi nemeritat de glorioasă. Zic "nemeritat" pentru că, dacă ne gîndim bine, adevărul pe care-l conţine ea nu e prea lesne demonstrabil; ba, chiar, am impresia că e foarte greu demonstrabil; ba, chiar, mă îndoiesc că e vorba despre un adevăr. În fine... Oricum ar fi, în ceea ce ne priveşte pe noi, românii mai mult sau mai puţin oneşti, se ştie că nu pofta de rîs ne lipseşte; mai degrabă, ocaziile - dar nu ne facem noi cine ştie ce probleme din asta: rîdem şi cu ocazie, şi fără, şi cînd ne despărţim de trecut, şi cînd ne pregătim de întîlnire cu viitorul. Rîsul dă sănătate, se mai spune. Dacă ar fi adevărată povestea cu efectul sanitar şi salutar al rîsului, atunci simt că aş avea nevoie de o porţie zdravănă de medicament. Motivul? Acum două zile am văzut un spectacol (de teatru) de la care am plecat cu o acută stare de rău. Nu am fost singura în această situaţie, dar nu am de gînd să vorbesc în numele vreunui grup mai mare sau mai mic. Nu vorbesc nici măcar ca un "critic de teatru". E o chestiune particulară. Spectacolul se numeşte O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, se joacă la Teatrul Mic din Bucureşti, este regizat de Alexandru Tocilescu şi îi are în distribuţie, printre (mulţi) alţii, pe Florin Călinescu, Coca Bloos, Mihai Dinvale, Oana Albu, Vitalie Bantaş, Bogdan Talaşman. Aşadar, regizor talentat, vedete, actori carismatici sau actori buni (sau toate la un loc), plus muzica lui Nicu Alifantis. Piesa - mă rog, vorbele care se rostesc pe scenă - îl are/au ca autor pe Th. Denis Dinulescu, autor despre care nu ştiu aproape nimic. Nu am citit şi nici nu am mai văzut montată vreo scriere de-a sa. Din zvon public ştiu că o piesă intitulată Dacă dă Dumnezeu şi plouă, pusă în scenă acum vreo zece-doisprezece ani, tot la Teatrul Mic, a av