Am constatat - nu fără mirare - că în noaptea de 5 spre 6 februarie a.c., în plin viscol, cîteva persoane s-au uitat la Moscova nu crede în lacrimi. De la anticomunişti rigizi pînă la unii convinşi de ideea poloneză: "comunismul nu, nostalgia - da!". Egolatru, nu credeam că vor exista alţi telespectatori în afară de mine şi, poate, încă cineva... Luni, 7 a doua, un domn tînăr şi talentat, pe care nu-l cunosc, scria totuşi aşa în Cotidianul: "Am văzut acest film la o vîrstă fragedă şi pe atunci nu m-a impresionat. De fapt, nu am priceput mai nimic... La urma urmei, sînt un reprezentant tipic al generaţiei «Leka noşt, deţa...». Acum, după 20 de ani, Moscova nu crede în lacrimi mi s-a părut un film adevărat". Dl Alin Ionescu mă îmboldeşte să mă întorc şi eu cu 25 de ani în urmă, în 1980, cînd Moscova asta a avut premiera mondială în Bucureşti (înainte de a cuceri "Oscarul" american...) şi Andrei Batalov personal ne-a vizitat la revista Cinema unde ne-am strîns în jurul lui într-un elan indiscutabil. Eram la un braţ distanţă de fotoliul lui; într-o jachetă pestriţă şi simpatică, cu un "col roulé" - nu avea nimic de star şi nu cuprindea nici o importanţă. Pleoapele - grele - nu mai deţineau lumina adolescenţei, ele exprimau mai degrabă vîrsta la care bărbaţii îşi pun problema apăsată a "formei de fiecare zi". Cunoşteam şi asta, intrarea în defileul stîncos al "cincizecilor" unde aerul rarefiat te cheamă spre Cadavrul viu, "jivoi trup", cu acele contradicţii pe care "noi, pictorii, le numim valeur", "valior", cum se pronunţa în versiunea cu Konstantin Simonov în rolul principal, pe care el, Batalov, nu-l putuse întrece... Îl ştiam fără să mă cunoască şi, la rîndul lui, el contase pe mine, o dată, fără să mă întrebe; aveam o pe cît de puerilă, pe atît de balzaciană încredere în chipul lui; ca atare, colaborasem, cîndva, într-unul din acele comploturi universale al că