Partide, grupuri şi personalităţi politice s-au angajat în ultimele luni într-o dezbatere publică privind viitorul creştin-democraţiei şi constituirea unui partid popular. În condiţiile în care fuziunea PD cu PNL a fost amînată, iar orientarea ideologică a partidului Alianţei pare a fi un factor de divizare, principalii actori politici implicaţi în formarea polului popular, care şi-au asumat această misiune şi poartă negocieri, sînt de o parte PNŢCD, URR, Acţiunea Populară, iar de cealaltă noii veniţi pe valul popular, Iniţiativa 2003, Valeriu Stoica, Grupul de Iniţiativă pentru un Partid Popular al lui Virgil Măgureanu, falanga sindical-parlamentară a PRM şi Cartel Alfa, condus de Bogdan Hossu. Aglomerarea de personaje şi grupuri care flutură steagul popular nu pleacă însă de la aşteptările cetăţenilor - clase, grupuri sociale, comunităţi - dintr-o nevoie cuantificabilă a societăţii, ci dintr-un calcul. Oportunitatea polului popular este explicată prin echilibrarea balanţei politice autohtone şi prin interesul PPE de a avea un partid parlamentar în România. Dacă experimentul coagulării polului popular va reuşi - cu sau fără actorii mai sus enumeraţi - vom avea un partid întemeiat la vîrful piramidei instituţionale, care răspunde pragmatic unor necesităţi europene şi celor ale clasei politice româneşti, dar cu o aderenţă electorală discutabilă, inclusiv din perspectiva ultimelor alegeri; un proiect de planşetă.
Oportunitatea este creată în cea mai mare măsură de interesul Partidului Popular European de a-şi întări influenţa în Europa Central Răsăriteană şi de a-şi spori numărul de voturi în Parlamentul rezultat după alegerile europene din 2008, la care va participa, în principiu, şi România. UDMR, membră a PPE, dar cu un bazin electoral limitat la comunitatea maghiară, nu poate cîştiga multe din locurile ce vor reveni ţării noastre. Pentru a construi un
