Pe zi ce trece regret că n-am ţinut un jurnal strict factologic, pe zile, luni şi despărţind anii în caiete separate. Am tot soiul de însemnări făcute de-a lungul timpului, pe foi disparate, dar nimic nu e datat. Cînd am nevoie de reconstituirea unui anumit moment sînt nevoit să fac un fel de arheologie a acelei zile. Mai întîi însă, n-am încotro, trebuie să cobor în subsolurile timpului, pentru a mă opri la etajul la care se afla ziua căutată. Uneori greşesc anul, alteori luna.

Ce contează?! La drept vorbind, n-ar prea avea importanţă că muţi o întîmplare din 1981, să zicem, doi ani mai tîrziu sau trei ani mai devreme. E pe-acolo. Iar pentru un amator de proză de ficţiune, prea multă exactitate nici nu face bine. Trecutul trebuie să aibă o anumită ceaţă a evocării, o porţie de mister. ( Am auzit asemenea păreri de la multe persoane, care consideră că ficţiunea e aceelaşi lucru cu fantazarea.)

Ceaţa şi misterul în proză aparţin intenţiilor autorului, nu se strecoară în text pe sub uşă decît la cei care n-au control asupra scrisului lor. Dar să zicem că în proză, mai treacă meargă. Ficţiunea rabdă multe. Am observat însă, în texte non-ficţionale, o plăcere a indiciilor vagi sau, mult mai rău, de ficţionalizare a trecutului, în cărţi şi articole memorialistice. Am citit de curînd o carte de Sorin Toma Privind înapoi, amintirile unui fost zirarist comunist. Omul are o vîrstă care îl scuteşte de prea multa exactitate - 90 de ani. Totuşi, cum se întîmplă că memorialistul are amintiri perfecte despre discuţiile sale cu Gheorghiu Dej sau despre împrejurările în care a scris articolul din Scînteia împotriva lui Tudor Arghezi şi nu-şi mai aminteşte întîmplări de familie, cum ar fi ascensiunea poetului A. Toma, tatăl său. Sau ce alte articole în care erau executaţi cu preaviz şi alţii au apărut în ziarul pe care îl conducea. Acelaşi tip de mem