Este ştiut că, în timpul scufundării Titanicului, orchestra a continuat să cînte. Dar bucătarii ce făceau? E de presupus că strigau: "Pompaţi apa, că mai trebuie să fiarbă un sfert de ceas perişoarele"! Pentru un adevărat artist, catastrofele nu contează. Piară lumea, numai cozonacii să nu se ardă! Un personaj remarcabil este Cănuţă-Om-Sucit, care rabdă totul de la nevastă şi soacră, dar divorţează cînd acestea îi ard superbul crap de patru kilograme.
Să luăm în serios mîncarea. Mîncarea este un leac! O maximă venită de la anticii greci, de care trebuie să te temi cînd îţi fac daruri. Dar de ce nu şi cînd te invită la masă? Mă rog, să admitem că mîncarea, ba şi băutura, pot fi nişte leacuri, medicamente, poţiuni, loţiuni interioare. Nimeni nu contestă că, în anumite doze, atent cîntărite, mîncarea face bine, cu toate că, după medicina tradiţională, n-ar trebui să pui în gură nici măcar ambrozie sau nectar.
Dar care mîncare? Şi pentru ce/ contra căror afecţiuni? E banal să spui că un ceai e bun la ficat, că un sirop ajută la tuse, că un ghiveci de mirodenii facilitează digestia. Eu cred că tămăduirea prin mîncare are o componentă spirituală şi nu contează cît de mult şi gras mănînci, dacă te vindeci prin ospătare, ceea ce nu te aştepţi.
Din acest punct de vedere, al metafizicii digestive, cele mai bune şi lecuitoare bucate sînt cele mai imprevizibile. Vă asigur că tocăniţa de cartofi cu carne de purceluş şi multă ceapă vindecă depresia dată de nedreptatea socială (în ideea că tuturor ne vine rîndul). Cîrnatul cu usturoi, prăjit în untură şi răcit cu vin de buturugă este aparent un sacrilegiu homeopatic. În realitate, el vindecă radical pesimismul intelectual şi dă pacientului încredere că, atunci cînd ne-o fi mai rău şi mai rău, aşa o să ne fie.
Aţi dedus, desigur, din acestă introducere, că, deşi am adunat
