* Ion Vianu, Paramnezii, Editura Trei, 2005. Din punct de vedere genetic, "romanul psy", publicat acum de Ion Vianu, îşi găsea mai bine locul între Memoriile în dialog cu Matei Călinescu şi Memoriile lui Ozias, primul volum din anunţata "arhivă a mîniei şi răzbunării". Legat de primele memorii prin zeci de fire biografice uşor de reconstituit - profesiunea comună protagoniştilor, exilul helvet, dar mai ales "linia vieţii frîntă" în acelaşi fel -, noul roman are în comun cu primul act al arhivei o memorie reelaborată etic, mai mult eseistică decît narativă, un ton memorabil-apoftegmatic şi un soi de răceală patetică ce constituie, indiscutabil, marca prozatorului-psihiatru. Noua carte este una de memorii mascate, dar atît de formal mascate, încît ea nu poate fi discutată în regim memorialistic. La fel de formal este şi registrul romanesc care ni se impune, prin subtitlu. Căci nu putem să nu ne întrebăm dacă ceea ce alcătuiesc confabulaţiile personajului principal, paramneziile sale - amestecul unor fragmente de realitate cu pure invenţii - este într-adevăr un roman, o poveste ce se desfăşoară în timpul narativ şi în spaţiul cărţii, cu personaje autonome faţă de polimorfia vieţii. La limită doar, am putea spune, dar o limită pe care joacă multe dintre romanele modernităţii tîrzii, în care speciile sînt relativizate pînă la disoluţie, iar suprapunerea dintre autor şi narator e refuzată ca un alt paradox al identităţii pulverizate. Dintre romanele recente, Ignoranţa lui Kundera ar fi, probabil, primul exemplu pe care l-am putea da. La Kundera, nostalgia era durerea ignorării, a desprinderii de ţara natală, de oamenii lăsaţi acolo şi de propria fiinţă posibilă în spaţiul părăsit. Etimologia cuvîntului spaniol añoranza - din catalanul enyorar, derivat, la rîndul său, din verbul latin ignorare - ar sta la baza acestei interpretări. Poveşti ale revenirii nostalgice, P