Câteva piese din sumarul, dens ca de obicei, al CONVORBIRILOR LITERARE nr. 1/2005 reţin atenţia cititorului interesat să i se confirme bunul gust, calitatea lecturii şi, poate, de ce nu, propriile intuiţii privind creaţia poeţilor de geniu, comportamentul acestora faţă de propriile texte în variante succesive, preocupaţi ca lucrul lor să nu rămână nedesăvârşit. l în primul rând, din interviul domnului profesor Mihai Zamfir, câteva consideraţii utile şi uimitoare, o lecţie importantă, de fapt, despre exerciţiul eminescian continuu: "Foarte puţini mari creatori sunt mulţumiţi de ei-înşişi. Automulţumirea, în general, nu intră în individualitatea excepţională. Vorbind de Eminescu, el visa, probabil, la o formidabilă operă viitoare pe care n-a mai apucat s-o scrie. Tot ce ne-a lăsat el, toate versurile pe care noi le considerăm, pe bună dreptate, geniale, suficiente, a zecea parte din ele, pentru a face celebritate oricărui poet, ei bine, autorul lor, Eminescu, le consideră simple exerciţii pregătitoare pentru viitoarea operă, o epopee la care se gândea tot timpul; aceste poezii extraordinare n-au fost pentru el decît mici fragmente, exerciţii, piese de atelier şi, într-un fel, prepararea marii opere. Nu-i de mirare că aşa stau lucrurile, pentru că Eminescu şi-a lăsat, cred, cea mai interesantă parte a operei nepublicată, aşa-zisele postume. De fapt, postumele sînt în realitate, de multe ori, superioare antumelor, tocmai pentru că autorul lor le considera un fel de exerciţiu, un fel de preparare, un fel de eboşă pentru viitoarea mare operă. în aceste condiţii, ideea de fragment şi de nedesăvîrşire atinge culmea. Eminescu, în mod sincer, dar absolut sincer, fără nici un fel de demagogie, credea că aproape nici o operă a sa nu era suficient de finisată pentru a o califica drept desăvîrşită. Iată un caz aproape unic în istoria literaturii! Cu nonşalanţă uluitoare, el m