Condiţia necesară şi adeseori suficientă a emisiunii dedicate unor personalităţi este lauda. Produc laude redactorul, invitaţii, colaboratorii - apropiaţi sau nu - laudă cei care ştiu şi cei care nu ştiu, se laudă chiar împricinatul. E o bucurie pentru cel din centrul atenţiei, dar nu-i rămîn prea multe de spus ascultătorului neutru. În ceea ce mă priveşte, sînt departe de a fi un observator neutru: în anii '80, l-am urmărit pe regizorul Valeriu Moisescu în timp ce lucra sau cînd discuta despre ceea ce vrea sau nu vrea să facă, cînd avea succes sau cînd aştepta succesul. Îl ascult acum povestind situaţii la care am fost prezentă şi îi admir respectul pentru adevăr: istoriseşte aşa cum a fost, fără să-şi atribuie atitudini eroice şi rezistenţe doar de el ştiute. Îşi evocă prietenii-colaboratori - Toma Caragiu, Octavian Cottescu, Gina Patrichi şi atîţia alţii - cu o infinită atenţie faţă de lumina adusă de ei în spectacolele la care au lucrat împreună. Valeriu Moisescu a lucrat în teatrul românesc, în "deceniul obsedant" şi în cele următoare, la fel de obsedante, în provincie şi în Bucureşti, a făcut spectacole cu piese bune şi piese proaste, a luptat cu cenzura, atît cît era posibil, s-a ţinut departe de

porcării şi a fost cinstit cu arta lui. E şi un bun scenograf, e un subtil cunoscător al muzicii, în spectacolele sale, amănuntele, cele care dau senzaţia perfecţiunii, nu sînt lăsate la voia întîmplării. Din toate acestea s-a adunat un destin creator profund implicat în evoluţia modernă a teatrului românesc, în desăvîrşirea artei unor actori importanţi, în îndrumarea elevilor regizori pe drumul căutării propriei personalităţi. A montat comedii şi drame, melodrame şi farse, dar mereu fantezia a fost cenzurată de bunul-gust şi intelectualul a fost prezent acolo unde mitocanul, autor sau actor, vroia să iasă la lumină. E interesant că toţi cei care-l laudă