La sfârşitul lunii februarie se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Timotei Cipariu, una dintre cele mai impunătoare figuri culturale din veacul trecut. Integrându-se organic în paşoptismul ardelean, numit sugestiv de Şt. Pascu "a doua generaţie a Şcolii Ardelene", Cipariu continuă mai ales în lingvistică şi filologie opera înaintaşilor. Prin scrierile lui Cipariu, ideea latinităţii capătă prestigiul erudiţiei: originea latină a limbii române ("limbă a coloniştilor romani stabiliţi în Moesia şi Dacia"), studierea sistematică, pentru prima dată, a vechilor cărţi şi manuscrise, de unde culege argumente lingvistice incontestabile, editarea primului periodic românesc cu litere latine, Organul luminării, a unei foarte bune reviste de specialitate, "Arhiva pentru istorie" şi filologie, a unei Gramatici, ale cărei merite au fost puse în evidenţă cu obiectivitate abia în anii din urmă, constituie aspectele principale ale activităţii sale lingvistice. Este uşor a vedea azi exagerările lui Cipariu, dar ţinând seama de împrejurările în care a gândit şi a acţionat, când limba română era ameninţată din cauza politicii de deznaţionalizare, lingvistul şi filologul Cipariu ne apare ca un apărător tenace al "tezaurului limbii", în care vedea însăşi puterea de viaţă şi dăinuire a naţiunii noastre.

Istoria literară din ultimii ani a relevat şi calităţile lui de scriitor: Jurnalul său ne aminteşte de Amintirile... humuleşteanului Creangă (evocarea casei părinteşti, chipul mamei şi al tatălui, obiceiurile satului, credinţele şi superstiţiile rustice). Imaginile din copilărie, îmbrăcate în vraja duioasă a amintirilor, respiră, ca şi la Creangă, un aer de nostalgie. La Creangă - o nostalgie cutreierată de unde joviale; la Cipariu - una gravă, solemnă. Povestirea unor întâmplări năstruşnice se încheie la Creangă, de obicei, cu proverbe şi zicători populare ce deveneau